Articole duhovnicești Sfaturi duhovnicești

Prin asceză omul se imaterializează

Părinte, odată ne-ați spus că: „În nevoința duhovnicească este nevoie de blocadă”. La ce vă refereați?

– În război soldații încearcă să-l blocheze pe dușman. Îl înconjoară, îl închid între ziduri și îl lasă flămând. După aceea îi taie și apa. Iar dacă dușmanul nu are provizii și muniții, va fi nevoit să se predea. Vreau să spun că tot astfel, prin post și priveghere, diavolul este dezarmat și se retrage. Cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereștile daruri luând…[1], spune imnograful.

Prin asceză omul se imaterializează. Firește, cel care se înfrânează trebuie să privească la un scop duhovnicesc mai înalt. Dacă se înfrânează pentru a se dezintoxica de grăsimile acumulate, tot pentru binele trupului său se îngrijește. Atunci asceza lui seamănă cu yoga. Din păcate, chiar și oamenii Bisericii au dat la o parte subiectul ascezei. „Trebuie să mănânc mâncărica mea, spun ei, să mă desfătez și de aceasta și de cealaltă, pentru că Dumnezeu pe toate le-a făcut pentru noi”. Știți ce mi-a spus odată un arhimandrit la o masă pe care ne-a oferit-o? Eu nu m-am putut sili să mănânc mai mult decât de obicei, iar acela a observat și mi-a spus: De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el[2]. „Nu cumva ai înțeles anapoda?, îl întreb. Aceasta s-a spus pentru asceză sau pentru desfrânare? Versetul acesta se referă la cei care strică, distrug templul lui Dumnezeu cu desfrânarea și abuzurile, iar nu la cei care fac asceză din dragoste pentru Hristos”. Și uită-te, acela își odihnea gândul său, spunând: „Trebuie să mâncăm, ca să nu stricăm templul lui Dumnezeu”. Un altul, după o vizită la o mănăstire, mi-a spus: „Am mers la o mănăstire și am aflat că monahii de acolo se îmbolnăviseră din pricina postului îndelungat pe care l-au făcut. Sticluțele cu untdelemn de pe masă erau neatinse. Asta fac, Părinte, post și priveghere”. Ce să mai spui? Astfel de oameni nu vor să se lipsească de nimic. Își mănâncă mâncarea lor, fructa lor, prăjitura lor, iar apoi, pentru a se îndreptăți, îi judecă pe ceilalți care fac asceză. Aceștia nu au simțit încă bucuria duhovnicească a ascezei. Iar altul îți spune: „Trebuie să beau atâtea căni de lapte. Voi posti în post, dar după aceea îmi voi completa substanțele hrănitoare, trebuie să am atâta albumină în organism”. Și spune acestea nu pentru că organismul lui ar avea nevoie de albumină, ci deoarece consideră că este dreptul lui să facă aceasta. Și astfel, își odihnește gândul că este în regulă, că aceasta nu este păcat. Dar chiar și numai această cugetare este păcat. Unde ajunge logica omenească? Să fie în regulă și cu posturile pe care le-a rânduit Biserica, dar să nu se lipsească nici de cele pe care le-a pierdut în vremea postului. Ei, cum să se sălășluiască apoi Duhul Sfânt în astfel de oameni?

Poți vedea însă la unii familiști câtă mărime de suflet au. Odată un creștin foarte simplu, care avea nouă copii, s-a dus la duhovnic să se spovedească, iar acela i-a spus să se împărtășească. „Dar nu mă pot împărtăși, îi spune acela duhovnicului, deoarece lucrez și eu și copiii mei și de aceea punem puțin untdelemn în mâncare”. „Câți copii ai?” îl întreabă duhovnicul. „Nouă”. „Cât untdelemn puneți în mâncare?”. „Două linguri”. „Atunci cât untdelemn îți revine, amărâtule? îl întrebă duhovnicul. Mergi și te împărtășește!”. Erau unsprezece persoane și mâncau numai două linguri de untdelemn și pentru aceasta îl chinuia gândul.

Am cunoscut mireni care s-au sfințit prin asceza pe care au făcut-o. Iată, până nu demult în Sfântul Munte a lucrat pentru mai multă vreme un mirean cu fiul său. După câtăva vreme s-a ivit un serviciu bun în părțile lor natale și tatăl a hotărât să plece împreună cu fiul său pentru ca să fie mai aproape de familie. Tânărul, însă, fiind impresionat de viața ascetică a monahilor și având în vedere și viața lumească cu stresul ei, nu a vrut să-l urmeze pe tatăl său și să plece în lume. „Tată, i-a spus el, de vreme ce mai ai și alți copii, lasă unul și în Grădina Maicii Domnului!”. Și fiindcă acela stăruia, tatăl său a fost nevoit să-l lase. Tânărul acesta nu știa carte, dar era foarte sensibil și avea multă mărime de suflet și simplitate. Se simțea pe sine foarte nevrednic pentru a deveni monah, căci credea că nu va putea face față la datoriile monahicești. În cele din urmă a găsit o colibă mică, care fusese folosită mai demult pentru catâri, a astupat ușa și ferestrele cu pietre și ferigă, lăsând numai o gaură mică rotundă, prin care intra și ieșea cu destulă greutate și pe care o astupa pe dinăuntru cu un palton zdrențuit, pe care îl găsise aruncat acolo. Nu aprindea nici măcar focul. Negreșit, cuiburile păsărilor și adăposturile animalelor erau mai bune decât sălașul său. Dar bucuria pe care o avea acest suflet nu o au cei care trăiesc în palate bogate, pentru că acesta se nevoia pentru Hristos, iar Acela era lângă el, nu numai în coliba sa, ci și în casa lui duhovnicească, în trupul și inima sa. Și de aceea trăia ca în Rai. Din când în cînd ieșea din cuibul său și trecea pe la vreo Chilie, unde vedea că părinții au de lucru la grădină. Ajuta la săpat iar părinții îi dădeau puțin posmag și măsline. Dacă nu era lăsat să lucreze, nu voia să primească nicio binecuvântare de la ei. Iar binecuvântările pe care le lua le plătea cu îndoită muncă. Desigur, viața lui duhovnicească numai Dumnezeu o cunoștea, pentru că trăia în ascuns, simplu și în tăcere. Dar dintr-o împrejurare care s-a făcut cunoscută multora s-au descoperit multe despre el. Odată a trecut pe la o mănăstire și a întrebat când începe Postul Mare – deși pentru el aproape tot timpul era Postul Mare – după care a mers și s-a închis în cuibul său. Au trecut aproape trei luni, fără să-și dea seama când au trecut. Într-o zi a ieșit și s-a dus la o mănăstire ca să întrebe când este Paștele. A stat la slujbă, s-a împărtășit la Sfânta Liturghie, iar apoi a mers cu părinții la trapeză. Dar în trapeză, pe mese, a văzut ouă roșii – era odovania Paștilor. A rămas uimit și a întrebat pe un frate: „Bine, dar atât de repede a venit Paștele?”. „Ce Paști, frate? Mâine este Înălțarea!”. Adică postise tot Postul Mare și încă patruzeci de zile până la Înălțare. În felul acesta s-a nevoit până la ceasul morții lui. Un vânător l-a găsit mort la două luni după ce murise și a înștiințat poliția și medicul. După aceea medicul mi-a spus: „Nu numai că nu mirosea, ci, dimpotrivă, trupul lui avea o bună mireasmă”.

[1] Fragment din Troparul la Cuvioși: Locuitor pustiului și înger în trup.

[2] I Cor. 3, 17.

Extras din “Viaţa de familie“- Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.

Se încarcă....

Pe același subiect

Toleranța față de păcat e o formă de ateism

Orthodoxia

Creştinul trebuie să fie un om echilibrat

Orthodoxia

A doua viaţă – un reportaj despre oameni care şi-au schimbat total viaţa

Orthodoxia

Acest site foloseste cookies respectand Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Acept detalii