Articole în lb. Română Editorial

De la moarte la viaţă, de la despărţire la unirea în Hristos

De la moarte la viaţă, de la despărţire la unirea în Hristos

Nu ştiu de ce, dar întotdeauna m-a întristat vestea că cineva urmează să divorţeze. Chiar dacă existau motive obiective, să spunem, acest gând mă aşeza undeva la marginea disperării că ceva implacabil urmează să se petreacă. E ca şi cum aş afla că cineva cunoscut sau apropiat a trecut la Domnul.

Dar nu numai divorţul mă întristează într-o asemenea măsură, ci şi vestea că unul sau altul au părăsit definitiv România, fără a mai avea gândul să se întoarcă vreodată. Şi-au lăsat lumea copilăriei şi a adolescenţei, dealurile şi văile natale ‒ sau pur şi simplu străzile pe care au copilărit şi prietenii ‒ undeva, în urmă, parcă ştergându-le cu buretele din memoria afectivă.

Mă gândesc că nu sunt singurul care încearcă acest sentiment în faţa despărţirilor. Nu ştiu, nu am chestionat tema, ci am lăsat cumva, adânc înlăuntrul meu, să se petreacă empatic această dramă a despărţirii definitive, în faţa căreia nu se mai poate găsi nici o soluţie. Poate că e pur şi simplu frica de moarte, ipostaziată în toate despărţirile dramatice pe care le suferă lumea de astăzi fără să-şi dea seama. Căci, într-adevăr, despre despărţire, despre despărţirea definitivă e vorba în toată suferinţa pe care mi-o provoacă divorţurile de tot felul, care au devenit parcă un laitmotiv al existenţei în lumea modernă.

Aţi observat? Nu e ceva întâmplător. Noul val care de câteva decenii bune loveşte dinspre Apus malurile lumii noastre îi face pe oameni să caute să muncească şi să trăiască nu acolo unde s-au născut, cât mai aproape de matca lor, unde lucrurile şi oamenii le sunt familiare, ci acolo unde sunt mai bine plătiţi, chiar dacă asta se întâmplă în cealaltă parte de lume. La fel, nu mai încercăm să ne facem viaţa mai frumoasă în familia noastră, biruind ispitele cotidiene, ci părăsim corabia cu gândul că pe-o şalupă ne va fi mai uşor să ne salvăm de valuri. Totul curge către facil, către temporar, către un fel de supravieţuire de moment ‒ şi, de ce să nu spunem, către plăceri trecătoare, amânând la nesfârşit gândul că toate acestea se vor sfârşi, urmând, desigur, moartea.

De fapt, semnul definitoriu al lumii în care trăim astăzi e cel al despărţirii. În această cultură a despărţirii suntem iniţiaţi de mici, din momentul în care ecranele ajung să ecraneze realitatea, iar dependenţele ajung să ne despartă de părinţi ‒ şi ei mult prea înstrăinaţi de tot ceea ce se desfăşoară în ritmul firesc al respiraţiei, al răsăritului de soare şi al creşterii copacilor, al înfloririi florilor şi al zâmbetului unui copil sau, pur şi simplu, al bucuriei de-a fi împreună cu cei dragi. Ne simţim tot mai singuri.

Nu ştiu, dar acest drog al seducţiei – plăceri de-o clipă, fascinaţia ecranului, banii sau celebritatea – are darul de-a ne anestezia simţurile, de-a ne surzi şi orbi, până într-acolo încât nu mai înţelegem cauza suferinţei noastre, a lipsei de sens, a decepţiilor repetate, care ne adâncesc tot mai mult în deznădejdea din care ni se pare că numai drogul ne poate salva. Nu mai putem înţelege că tocmai despărţirile de viaţa pe care ne-a dăruit-o bunul Dumnezeu, numai ele fac ca moartea să se sălăşluiască tot mai adânc în sufletul nostru. Nu ne mai putem bucura simplu de întâlnirea cu lumina soarelui, cu natura şi cu oamenii.

Toate aceste despărţiri sunt cele mai evidente, dar mai sunt încă multe altele pe care cultura divertismentului şi a spectacolului, a consumismului sau cea corporatistă le atrag în viaţa noastră, pentru a ne despărţi de tot ceea ce înseamnă „acasă”, de tot ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru noi, ca să ne atragă tot mai mult către El.

Cultura spectacolului prin film şi televiziune ‒ şi mai ales prin facebook ‒ îi face pe oameni să nu mai poată şti, de fapt, cine sunt. Oameni fără identitate, croiţi după chipul celor de pe micul ecran, plăsmuiri ale scenariilor de tot felul, oglinzi ce oglindesc alte oglinzi la nesfârşit, fără a mai şti, de fapt, care este originalul. În mulţimea de roluri anoste, dar mediatizate, ce se topesc unul într-altul, noi nu mai ştim care ne e propriul rol, propria identitate, propriul sens în viaţă. Ce alienare, ce despărţire mai mare poate fi gândită în viaţa unui om?

La fel, ritmul nebun al vieţii contemporane, ce molipseşte tot mai mult lumea modernă cu griji şi alergătură, ne golește parcă de tot conţinutul de gânduri şi trăiri proprii. Abia ne mai putem aduna mintea chiar şi în cele mai importante momente, cum sunt cele în care stăm în faţa lui Dumnezeu, la Sfânta Liturghie.

Lista ar putea continua la nesfârşit, căci de la jocurile politice până la preferinţele echipei de fotbal, de la divertismentul care ne îndepărtează de tot ce e asumat şi jertfelnic până la fastfood-ul şi somnul cu televizorul aprins ‒ totul, totul este marcat de semnul disolutiv al îndepărtării de oricare rânduială, răbdare, sens sau nădejde, de orice poate purta semnul unirii, al unirii în Hristos, semnul Crucii.

Mai întâi ne-am despărțit de Hristos

De fapt, dacă ne gândim mai bine, după epoca contestării darwiniste a existenţei lui Dumnezeu, iată că trăim astăzi în epoca contestării tuturor sensurilor unificatoare care ne pot duce gândul şi viaţa către Dumnezeu. Lumea se răceşte, parcă, se coboară tot mai mult, tot mai adânc către moarte, iar divertismentul, voioşia simulată a tuturor personajelor sau reclamelor mediatice, toată distracţia care exhibă şi dă cu tifla lui Dumnezeu ‒ de parcă ar spune „iată ce bine ne e nouă!” ‒ nu este altceva decât mascarea tristeţii de moarte care pune astăzi stăpânire pe sufletele oamenilor, a vălului deznădejdii care le întunecă minţile. Văzuţi de sus, oamenii par tot mai mici, o lume de pigmei ce aleargă dintr-o parte în alta, haotic, puncte întunecate în spatele cărora nu se poate găsi alt sens decât zbuciumul disperării că moartea se apropie şi viaţa nu a fost încă cunoscută şi trăită.

Dar şi pentru această lume S-a răstignit Hristos, cu atât mai mult pentru oamenii aceştia care s-au născut în era manipulărilor, a măsluirii realităţii, a seducţiei ca şi cultură şi stil de viaţă. El nu a îndepărtat niciodată pe nimeni, nu a jignit niciodată pe nimeni, nu a blestemat, nu s-a răzbunat. Nu a răspuns răului cu rău nici chiar atunci când era biciuit şi scuipat, sau când era batjocorit şi urcat pe cruce. Chiar şi vânzătorului Iuda i se adresează cu „Prietene…” pentru a-i trezi cumva conștiința, dar şi pentru a Se aduce pe Sine ca un miel spre junghiere pentru mântuirea lumii. Pe acest Dumnezeu Care ne-a învăţat să iubim şi nu să urâm, să binecuvântăm şi nu să blestemăm, să întoarcem şi celălalt obraz, pe acest Dumnezeu ne îndeamnă lumea de azi să-L urâm, să-L dispreţuim, să-L negăm.

Acest Dumnezeu Care L-a dat pe Fiul Său să Se jertfească pentru lume, acest Dumnezeu ne aşteaptă să ne întoarcem. Ne caută, dar ne respectă libertatea pentru că ne iubeşte. Ne aşteaptă, ca să ne pună în mâna dreaptă inelul Său şi să taie viţelul cel gras. El, numai El vrea să ne adune pe toţi împreună, să fim „o turmă şi un păstor” ‒ o mare familie în care pacea şi bucuria să nu se mai sfârşească, drept mângâiere pentru durerile parcă nesfârşite de aici de pe pământ. De ce fugim de El chiar şi noi, cei ce într-un fel sau altul L-am cunoscut? De ce-L răstignim prin atâtea gesturi lipsite de sens ale vieţii noastre cotidiene? De ce nu-L mărturisim măcar prin bucuria de-a fi cu El permanent, bucurie care să transpară în chipul şi viaţa noastră, pentru a ajunge, precum zice Scriptura, făclii neţinute sub obroc, ci puse pe masă ca să lumineze lumea cf. Matei 5:15-16?

Să nu ne mai plângem, căci Hristos este aproape de noi prin Crucea pe care a urcat pentru păcatele noastre. Să nu mai plângem, fiindcă, iată, mormântul e gol, iar Hristos a înviat pentru a ne scula şi pe noi din mormintele patimilor în care ne-a adâncit lumea.

Soluţia nu poate fi alta decât cea a unirii, a unirii cu Hristos, dintru Care izvorăsc toate sensurile bogate mustind a viaţă, Hristos întru Care se odihnesc toate cele ce stau împreună, toată firea cea zidită, oamenii care-I poartă Chipul, şi mai ales cei ce se aseamănă cu El.

Ne despărţim de soţul sau de soţia noastră pentru că nu L-am cunoscut mai dinainte pe Hristos şi nu ne-am unit cu El viaţa şi familia. Ne părăsim locurile natale pentru că ne-am lepădat de El ca neam prin milioane de avorturi şi nenumărate alte păcate. Suntem trişti şi singuri pentru că ne-am pierdut cel mai important sprijin, Părintele cel atotputernic. Şi nici o altă despărţire din viaţa noastră nu are altă cauză decât faptul că, într-un fel sau altul, ne-am despărțit mai întâi de Hristos. Să înţelegem aceasta, căci, pentru a porni pe căile vindecării de toate despărţirile care ne tulbură viaţa nu se poate altfel decât prin a ne lepăda de tot ceea ce ne desparte de El.

Da, Dumnezeu încă ne caută, încă ne aşteaptă, pentru că ne iubeşte. Lumină şi Lumini, viaţă şi vieţi, Treime neamestecată şi fire una și trei sfinte, și Unul sfânt, Dumnezeul tuturor ne aşteaptă, ca prin puterea Duhului Său şi prin împărtăşirea din Trupul Mielului Său să biruim toate despărţirile, găsindu-ne pacea în acel „acasă” pe care îl iubeşte atât de mult sufletul nostru.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în numărul lunii aprilie 2019 al revistei „Familia Ortodoxă”

APRILIE 2019

Se încarcă....

Pe același subiect

Minciună sau Adevăr

Orthodoxia

O şansă pentru România

Orthodoxia

Frumusețea va mântui lumea

Orthodoxia

Acest site foloseste cookies respectand Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Acept detalii