Pilde ortodoxe Povestiri

Bolnav de depresie, a apelat la biserică. Iar Dumnezeu i-a răspuns

Odată, într-o zi ploioasă, un tânăr suferind de o depresie care ajunsese pe punctul de a-l ucide, a intrat într-o biserică. A umblat îndelung, fără grabă, prin toate încăperile şi firidele, închinându-se şi sărutând icoanele, citind cuvintele din Scripturi inscripţionate pe ziduri. Apoi, după un tur complet, s-a aşezat epuizat într-o strană, scufundându-se în liniştea locului, rar întreruptă de către cineva care intra să cumpere lumânări. Tânărul stătea şi aştepta. Ca noaptea tot mai rece din el să-l părăsească, o clipă, măcar o clipă, inima. Dar, Dumnezeu nu-i vorbea, nu-i dădea niciun semn că ar fi acolo, că i-ar păsa de el… Aşa că tânărul s-a ridicat în cele din urmă din strană şi a pornit, cu paşi tot mai hotărâţi, spre ieşire.

Dar, în prag, ca pe marginea unei nevăzute prăpăstii, a avut un moment de ezitare; brusc, s-a mai întors o dată spre altar şi, surprins el însuşi de gestul său, a strigat: Dar nu se poate să nu fii aici! Un strigăt înăbuşit, aproape o şoaptă, dar suficient de puternic ca să răzbată prin zidul celulei în care îl ţinea prizonier boala lui. În acel moment biserica s-a umplut de o uluitoare lumină. Tânărul a crezut, o clipă, că bătrâna de la pangar aprinsese candelabrul cel mare din faţa iconostasului ori că ploaia se oprise şi soarele apăruse de după nori chiar în dreptul ferestrelor… Dar nu era nici una, nici alta: lumina nu era fizică, ci spirituală: şi era aprinsă doar în el. Era lumina care locuia, în mod obişnuit, în acel loc. Da, prin mica fisură făcută în sufletul lui de acel strigăt surprinzător, lumina lui Dumnezeu, care locuia acolo, i-a făcut o vizită. Una de neuitat… Fusese ca şi cum sufletul lui ar fi reuşit, cu ultimele puteri, să-şi recapete respiraţia.

***

Îmi amintesc adesea această întâmplare. Şi de multe ori mă întreb: Ce a fost acel moment de ezitare de pe pragul bisericii? Cred că a fost darul unei prime clipe de umilinţă, de smerenie, datorită căreia îndoiala din inima tânărului nu s-a mai răsfrânt asupra lui Dumnezeu, ci asupra lui însuşi. Îmi amintesc adesea clipa aceea neobişnuită… Clipa cu care, în inima unui om, se sfârşeşte timpul şi începe veşnicia.

Sursa: cautandadevarul.wordpress.com

Se încarcă....

Pe același subiect

Eu te pun paznic de casă, şi te fură ăştia de sub ochi!

Orthodoxia

Povestea unui botez de neuitat

Orthodoxia

Niciodată să nu ne deznădăjduim de mântuirea noastră!

Orthodoxia

Acest site foloseste cookies respectand Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Acept detalii