Articole duhovnicești Sfaturi duhovnicești

Viața Sfântului Nicolae- Marele Făcător de Minuni- povestită copiilor

Printre marea mulțime a sfintelor valori creștine există un sfânt bine plăcut lui Dumnezeu, pe care l-au cinstit creștinii în mod deosebit în toate timpurile. Acesta este Marele Făcător de Minuni Nicolae. Icoane cu chipul lui putem vedea în orice biserică ortodoxă, în locurile cele mai de cinste. Parcă ne-ar întreba: „Hai, spuneți, dragii mei, în ce necazuri aș putea să vă ajut?”

Este considerat mare apărător al marinarilor, călătorilor, pescarilor, șoferilor, al sărmanilor…are o mulțime de prieteni, deoarece ajută oricui dorește să i se adreseze când are o problemă. Dar cine este expus pericolelor cel mai mult? Desigur că marinarii, oamenii sărmani, cei care se află în călătorie. Cine apelează mai des pentru ajutor, acela îl și primește.

Ce-i drept, Sfântul Nicolae a trăit foarte demult, cu 1600 de ani în urmă, însă oamenii nu l-au uitat și îl cinstesc până azi. Ce lucruri deosebite a făcut? Ce mod de viață a avut pentru ca milioane de oameni, peste șaisprezece secole, să păstreze cu atâta dragoste chipul lui în toată lumea? Nimic deosebit, un om ca toți oamenii, ca oricare dintre noi. Pur și simplu, în orice împrejurare, el proceda altfel decât toți ceilalți. Un sfânt e anume omul care se deosebește de ceilalți oameni.

Iată câteva episoade din viața lui pe cât de obișnuită, pe atât de neobișnuită.

Foarte de mult, pe țărmul Mării Mediterane se afla orașul Patara. Avea un port mare, unde ancorau corăbii încărcate cu mirodenii, grâu, țesături și alte minunății de peste mări. În port lucrau hamali care duceau sacii cu mărfuri pe țărm, încărcându-le apoi pe cai și cămile. În acest timp marinarii își mai reparau corăbiile, cârpeau pânzele rupte de furtuni și se pregăteau pentru viitoarele călătorii.

În acel oraș al marinarilor, negustorilor și meșterilor corăbieri locuia un tânăr cu numele Nicolae. Era preot și adeseori comunica cu diferiți oameni, care veneau la el la biserică, cerându-i ajutor sau un sfat. Cu toate că era tânăr, Nicolae era și înțelept, dar și atent la necazurile altora. Se străduia să le ajute la toți, să-l mângâie pe fiecare.

Dar iată că, primind o moștenire, Nicolae a devenit foarte bogat. Și ce fac oamenii când se îmbogățesc? Desigur că își construiesc un palat din marmură albă! Cu panouri, havuzuri, livadă de piersici și piscină cu peștișori de aur. La poartă stau paznici de gardă, pentru ca nimeni să nu-l deranjeze pe stăpân să-și savureze fericirea. Așa, probabil, ar proceda foarte mulți. Însă Nicolae a procedat altfel cu averea sa, nu ca ceilalți. Tânărul preot cunoștea foarte bine nevoile și lipsurile credincioșilor săi. Și…a început a împărți banii primiți ca moștenire celor care aveau nevoie. Ce-i drept, făcea aceasta într-un mod neobișnuit.

Astfel, Nicolae a aflat că un om sărman, chinuit de datorii, ajuns la deznădejde, a hotărât să le vândă pe cele trei fiice ale sale în robie. Prietenii și rudele îl înduplecau să nu facă acest lucru, însă sărmanul om doar clătina in cap, plângea și zicea că nu mai vede altă ieșire. Atunci Nicolae, așteptând să înnopteze, a luat o pungă cu galben din averea sa și a plecat la casa omului sărman. S-a furișat pe ascuns și a aruncat prin geam punga cu aur, plecând în grabă, pentru ca nimeni să nu-l observe.

Dimineața, când s-a trezit, sărmanul a văzut pe podeaua bojdeucii sale un săculeț. L-a dezlegat și a găsit atâția bani, încât a putut achita și datoriile, dar și a-i da zestre fiicei mai mari ca să se căsătorească.

Peste câtva timp, Nicolae în același fel i-a mai aruncat într-o noapte încă o pungă de bani. Omul sărman, de bucurie, a și început să danseze! A pregătit cu acești bani și zestrea pentru a doua fiică, dar a hotărât să afle totuși cine îl ajută. Ziua dormea, iar noaptea stătea la pândă să-l vadă pe binefăcătorul său. A mai trecut ceva timp și iată că într-o noapte iar a căzut pe podea o pungă grea. De această dată stăpânul casei a ieșit imediat în stradă. Acum Nicolae nu a mai reușit să se ascundă, ce să-i faci…sărmanul a căzut în genunchi, neștiind cum să-i mulțumească, însă preotul i-a spus să se ridice și să jure că nu va povesti nimănui despre cele întâmplate.

De ce, oare, a ales Nicolae acest mod neobișnuit de a ajuta? Fiindcă acel sărman a fost cândva un om vestit, dar, cu timpul, și-a pierdut averea sa și a ajuns la mare sărăcie. Preotul se temea că fostul bogătaș va refuza să primească acea pomană. De aceea a și hotărât să-l ajute pe ascuns. Pe lângă aceasta, Nicolae nu dorea ca cineva să afle despre ajutorul său. Căci dacă faci un lucru bun pentru ca să te vadă lumea, atunci intenția ta nu e atât de bună.

Dar se vede că fostul om bogat nu și-a respectat jurământul și a povestit această istorie. Altfel de unde am fi aflat despre ea? Însă nu numai acestui om i-a ajutat preotul Nicolae. El îi hrănea pe cei flămânzi, le cumpăra haine cerșetorilor, îi răscumpăra pe cei nimeriți în robie și foarte repede a cheltuit toți banii săi, până la ultimul bănuț. Iar prin oraș umbla zvonul cât de bun și darnic om este. Avea motivul să se bucure de o așa faimă. Dar Nicolae iarăși a procedat în mod neobișnuit. Aflând că în Patara a început să fie cinstit ca un sfânt, el a urcat într-o corabie și a părăsit orașul natal pentru totdeauna.

Călătoria pe mare e întotdeauna periculoasă. Parcă nimic nu prevestește o furtună. Ziua e însorită, pescărușii zboară peste valuri, un vânt prielnic umflă pânzele. Dar, dintr-odată, la orizont apare o îngrămădire de nori, care se apropie vertiginos, iar fulgere și tunete apar tot mai des printre norii grei. Vântul devine tot mai puternic, valurile tot mai mari. Marea în jurul corabiei e în fierbere, valuri cu creste înspumate o lovesc mereu. Ploaia e torențială, soarele nu se mai vede, e întuneric ca noaptea și doar fulgerele mai scapără în bezna din jur. Astfel vine furtuna.

Marinarii, ca niște maimuțe îndemânatice, se urcă pe catarge pentru a strânge pânzele, până ce vântul nu a devenit foarte puternic.

Dacă nu fac acest lucru, vântul va rupe catargele. Corabia, ca o coajă de nucă, e aruncată dintr-o parte în alta prin valurile mari și îți pare că se va zdrobi în bucăți în orice clipă.

Chiar și marinarii mai experimentați nu se simt prea bine când corabia nimerește în asemenea coșmar. Dar ce să mai vorbim de pasageri…demult li s-a dus inima în călcâie, tremurând ca niște iepuri speriați.

Anume într-o astfel de furtună a nimerit pe Marea Mediterană preotul Nicolae. Urgia s-a dezlănțuit atât de cumplit, căci i-a îngrozit și pe viteazul căpitan, dar și pe bravii marinari. Iar pasagerii, buimăciți, plângeau în hohote înăuntrul corabiei. Și doar preotul Nicolae din nou s-a comportat altfel decât ceilalți. În loc să plângă și să tremure, el a ieșit pe punte, s-a așezat în genunchi și a început să se roage, nu trecu mult timp și chiar în fața marinarilor plini de uimire norii au început să se destrame. Peste câteva minute soarele strălucea pe cer. Furtuna a încetat. Admirația marinarilor și a pasagerilor nu avea limite! Cum să nu: căci se pregăteau deja de moarte. Cu multă bucurie au început să-i mulțumească lui Nicolae pentru salvarea lor minunată. Iar el stătea pe punte și nu știa unde să se ascundă de strigătele lor entuziasmate. În sfârșit, făcându-și loc printre ei, a coborât de pe punte în corabie, căci știa prea bine că aceasta fusese salvată nu de el, ci de Dumnezeu la Care s-a rugat. Și, într-adevăr, acestui om nu-i plăcea să fie onorat și lăudat.

Între timp, însă, pe corabie s-a întâmplat o nouă nenorocire. Furtuna a încetat, marinarii au urcat sprinten pe catarge ca să ridice pânzele din nou. Dar, dintr-o dată, unul dintre ei a căzut de la înălțime pe puntea de lemn și s-a lovit mortal. Ce nenorocire…dar ce să-i faci, pe mort nu poți să-l învii. Dar, în acel moment, unul dintre marinari și-a amintit: „Cu noi călătorește un om, care prin rugăciune a salvat corabia de la înec. Haideți să-l convingem să se mai roage o dată, poate că-l va salva pe colegul nostru”. Însă Nicolae nu a așteptat ca să fie înduplecat, ci s-a apropiat de marinarul răposat și a început să se roage din nou. Și iată că, în văzul tuturor, omul care zăcea fără suflare, s-a ridicat pe șezute, frecându-și ochii de parcă s-a trezit din somn.

Marinarii priveau la Nicolae cu admirație și cu frică, iar căpitanul îl întrebă: „Cum faci aceasta? Căci e cu neputință să înviezi un mort”. „Nu eu am făcut aceasta, ci Dumnezeu, a răspuns Nicolae, ridicându-se din genunchi. Eu doar L-am rugat să-l învieze pe prietenul nostru. Iar la Dumnezeu toate sunt cu putință, v-ați convins de aceasta”.

În orice oraș mare sunt mulți cerșetori și vagabonzi. Erau destui și în capitala provinciei Lichia- vestita cetate Mira. Cum se și întâmplă cu cerșetorii, aceștia stăteau buluc la ușa bisericii sau hoinăreau prin piețele orașului, cerșind milostenie. Seara, pe banii adunați, își cumpărau în taverna din port pâine, cașcaval, vin ieftin și aranjau un mic picnic, care uneori se termina cu certuri și încăierări. Iar dimineața, cu vânătăi și cucuie proaspete mergeau iarăși să cerșească- care la piață, care la biserică, care în port…

Dar era printre cerșetorii cetății și unul care se comporta altfel decât ceilalți. Era cam straniu. Nu cerșea niciodată, nu participa la bețiile confraților săi. Și straiele îi erau curate, deși cam învechite. Nimeni nu știa de unde a apărut în Mira, cum se numește și cine este. Dar toți știau că în fiecare zi, dis-de-dimineață, el vine la biserica principală a orașului, se duce în colțul cel mai îndepărtat al locașului și se roagă până seara târziu. Femeile cu inimă bună, care lucrau în biserică, uneori îi mai dădeau de mâncare. Însă mânca foarte puțin- o bucățică de pâine, puțin terci, câteva măsline…îi era de ajuns pentru toată ziua! Slab, tăcut, el stătea la slujbele din biserică, după care ajuta la spălarea podelelor, la curățirea sfeșnicelor. Astfel, în rugăciuni și în mici treburi gospodărești își petrecea toată ziua, iar seara pleca. Unde își petrecea nopțile- nimeni nu știa. Însă, în fiecare dimineață, înaintea tuturor, era în biserică, pentru a se ruga în singurătate până la începutul slujbei de dimineață.

Dar iată că într-o zi a răposat arhiepiscopul Ioan-  cel mai mare preot din regiunea Lichia.

Din toate colțurile provinciei au sosit în oraș episcopi și preoți, pentru a-l alege în funcția eliberată pe cel mai destoinic. S-au tot gândit, s-au sfătuit, dar nu au ajuns la nimic. Oameni destoinici erau mulți, dar trebuia de ales unul. Ce-i de făcut?

Au început să se roage ca Dumnezeu să le arate cine trebuie să devină mai marele preoților din Lichia. Și iată că, în timpul rugăciunii, Dumnezeu i-a poruncit celui mai în vârstă dintre episcopi: „Du-te noapte la ușile bisericii și vezi cine vine înaintea tuturor dimineața la rugăciune. Acesta e alesul meu. Numele lui e Nicolae”.

A povestit acest lucru confraților săi si au hotărât: așa să fie.

În aceeași noapte, episcopul care a primit poruncă de la Dumnezeu a venit la ușa bisericii și a început să aștepte. Când se lumina de ziuă, s-au auzit niște pași și pe pragul bisericii a apărut un…sărman. Anume acela, care venea în toate zilele mai de vreme decât toți pentru a se ruga. Episcopul l-a oprit și l-a rugat să-și spună numele. Sărmanul tăcea. Episcopul l-a întrebat din nou. Atunci sărmanul a răspuns cu o voce joasă: „Numele meu este Nicolae. Sunt rob al acestui sfânt locaș”.

Cred că v-ați dat bine seama că acest sărman neobișnuit este vechiul nostru cunoscut, preotul din cetatea Patara. Fugind de lauda și slava lumească, el a părăsit casa natală și, după multe peregrinări, s-a oprit în capital provinciei, unde nu-l cunoștea nimeni.

Totuși era foarte straniu acest preot Nicolae. Când i-au propus să fie arhiepiscop, a refuzat!

Toți episcopii și preoții și întregul popor îl rugau, dar el spunea că nu este demn de așa ceva. A căzut de acord când a înțeles că însuși Dumnezeu l-a ales pentru acea slujire.

Astfel Nicolae a devenit arhiepiscop al Mirelor Lichiei- adică mai-marele episcopilor din orașul Mira.

Într-una din provinciile Imperiului Bizantin s-a pornit o răscoală. Pentru a o înăbuși, din Constantinopol au fost trimise câteva corăbii cu ostași. Însă furtuna a oprit corăbiile, care au ancorat lângă o cetate din apropierea Mirelor Lichiei. Timpul se înrăutățea și staționarea s-a prelungit cu mult. Rezervele de hrană de pe corăbii se apropiau de sfârșit. Însă ostașii sunt oameni severi și brutali- și mai poartă și arme. Pentru ce ar cumpăra pâine, care și vin de la locuitori, dacă le pot lua și cu forța! Pe zi ce trecea soldații se purtau tot mai rău. Până la urmă au început să-i jefuiască și să-i prade pe bieții orășeni. Nimeni nu le putea lua apărarea. Căci mai-marii cetății se temeau să se pună în poară cu oștenii dezlănțuiți din capitală. Indignați de jafurile și înjosirile la care erau supuși, oamenii locului erau gata și ei să se răscoale. Nu se știe cu ce nenorociri s-ar fi terminat această istorie, dacă nu ar fi intervenit arhiepiscopul Nicolae. Aflând despre tulburările din oraș, el a plecat într-acolo și i-a convins pe comandanții ostașilor să înceteze fărădelegile.

Ordinea s-a restabilit, cei vinovați au fost pedepsiși, iar pentru căpetenii și pentru ierarhul Nicolae locuitorii mulțumiți au dat o petrecere. Dar, chiar în timpul mesei, au venit în fugă câțiva cetățeni din Mira, cu lacrimi în ochi i-au povestit lui Nicolae cum, în timpul plecării sale, mai-marele cetății i-a condamnat la moarte pe trei dintre cei mai stimați oameni a cetății. Fiind mituit de către dușmanii celor condamnați la moarte, acesta nu s-ar fi încumetat să facă o așa nedreptate în prezența lui Nicolae. Ierarhul chiar atunci a părăsit petrecerea și s-a întors în cetate.

În piața unde erau executați cei osândiți la moarte, a reușit să vină tocmai în momentul când condamnații, cu mâinile legate, deja stăteau în locul de execuție, iar călăul se pregătea să-i taie capul celui dintâi dintre ei.

Tot orașul știa că sentința nu este dreaptă, dar nimeni nu îndrăznea să ia apărarea celor nevinovați. Și iarăși doar ierarhul Nicolae a procedat nu la fel cu ceilalți. Nerostind nici un cuvânt, el s-a ridicat pe eșafod, a smuls sabia din mâna călăului și i-a dezlegat pe cei osândiți, care își luaseră rămas-bun de la viață. Poporul, cu strigăte de bucurie, l-a salutat pe arhiepiscopul său. A sosit acolo și mai-marele cetății. A vrut să se apropie de Nicolae, însă ierarhul s-a întors de la el, iar când acela a căzut în genunchi în faţa sa, l-a respins și i-a zis: „Pentru bani mai nu i-ai omorât pe acești oameni. Pentru aceasta așteaptă pedeapsa lui Dumnezeu, căci eu n-am ce vorbi cu tine”. L-a iertat pe conducătorul cetății numai după ce, în fața întregului popor, s-a căit de fărădelegea sa.

Iată astfel de om straniu era ierarhul Nicolae al Mirelor Lichiei. Nu se temea să ia apărarea celor slabi și nedreptățiți, atunci când toți preferau să tacă. Se ferea de slava deșartă, de cinste și titluri înalte, cu toate că putea prin rugăciune să oprească furtunile, să învieze morții. Bogăția sa a împărțit-o săracilor, preferând să trăiască în sărăcie, neavând nici acoperiș deasupra capului… Într-adevăr straniu. Dar dacă am căuta mai atent, s-ar putea lămuri foarte simplu acest lucru: Nicolae, chiar din tinerețile sale, se preocupa de alți oameni mai mult decât de sine însuși. Iar când un om viețuiește astfel, către el vine ajutorul lui Dumnezeu. Și cu cât mai mult uită de sine, ajutându-i pe alții, cu atât mai mare este ajutorul lui Dumnezeu.

Pe astfel de oameni Biserica îi numește Sfinți.

Extras din Viața Sfântului Nicolae- Marele Făcător de Minuni- povestită copiilor– Alexandr Tcacenco, editura Viță adevărată, editura Nikea, Chișinău, 2014.

Se încarcă....

Pe același subiect

Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbești

Orthodoxia

Grija de a nu mâhni

Orthodoxia

Dragostea: durerea ta în inima mea!

Orthodoxia

Acest site foloseste cookies respectand Regulamentul (UE) privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Acept detalii