Home Ortodoxie corortodox: Sfântul Sofronie Saharov – chip și cuvinte de lumină

corortodox: Sfântul Sofronie Saharov – chip și cuvinte de lumină

225
0

      TROPAR

    Fiu preadorit te-ai arătat, Preafericite, lui Siluan, Preacuviosului  Părinte, dascăl fiind, Sofronie, de cele cereşti,’ în Apus ai strălucit  cu a ta înţelepciune’ şi prin sfântă viaţa ta’ la lumină mânat-ai pe cei  ce Tată Îl numesc pe Dumnezeu,’ pe Care cândva vedea-L-vom, prin ruga  Ta. 

  Altul. Al lui Iosif

   Glas al III-lea, asemenea cu: „Pentru mărturisirea dumnezeieștii...”  (Θείαςπίστεως)

    Dăruitu-te-a’ Hristos în lume’ să ne’nveţi pe toţi cum se cuvine’ pocăinţa  care te-a îmbogăţit, că întorcându-ţi mintea de la pământ, la vieţuirea  cerească te-ai înălţat; de-aceea te rugăm: Mijloceşte, Sofronie, să dobândim  şi noi lumina veşnică.

    Luminânda   

   Glasul al II-lea, asemenea cu: „Cu ucenicii să ne suim...” (Το  ῖςΜαθηταῖςσυνέλθωμεν) 

    Fericite Sofronie,’ luminii nezidite’ văzător făcându-te în vremurile  noastre,’ ai arătat că trăirea’ Părinţilor lucrează în cei ce ţin Legea  Domnului’ şi că ea este tocmai cea din Tabor, arătată nouă de Domnul  nostru;’ pe Care roagă-L ne’ncetat să ne dea nouă harul.   

      Megalinaria   

    Unind rugăciunea cu viaţa ta,’ duh te-ai făcut cu totul, iară vasul cel  stricăcios’ de lut tu curăţit-ai ‘ în taborica lumină spre care călăuză’  ne eşti, Sofronie. 

     https://www.youtube.com/watch?v=K28AmqZWFME

  ***

     

  ***

    Sf. Sofronie Saharov – Despre libertate 

    ”În mod inevitabil, fiecare om își pierde libertatea când are putere  asupra oricărui semen al său. Eu nu pot să văd, fără să încerc o adâncă durere, oameni care sunt  înrobiți, dar mie mi se pare că cea mai mare nefericire este să fii  înrobitorul. În nici un chip nu pot înțelege cum, oameni zidiți după  chipul lui Dumnezeu, au această tendință de a domina pe alții. Mi se pare  că această tendință este urmarea firească a robiei lăuntrice.  Adevăratul simțământ ”al stăpânirii după chipul lui Dumnezeu” exclude  posibilitatea înrobirii, pentru că în aceasta nu este iubire.

        Astfel, adevărata libertate rareori este gustată de cineva în lume, mai  ales în sensul ei adevărat și în experiența vieții. Nu pot să afirm că eu am fost capabil în mare măsură să încerc această  stare, dar, într-o oarecare măsură,    mi s-a dat să cunosc libertatea fiilor lui Dumnezeu.  De atunci eu nu am putut suferi (cuvântul este grosolan, dar nu pot găsi  altul mai potrivit pentru cazul de față) orice fel de stăpânire asupra  fratelui. 

    Cel care nu se teme de moarte va fi întotdeauna liber. În robie stau doar  cei care se tem de moarte. 

    Dar, te rog, să nu crezi despre mine mai mult decât sunt cu adevărat. Sunt  departe de acea libertate despre care scriu.”

    Ne vorbește Părintele Sofronie. Scrisori. – Editura  Bunavestire, 2003

 ***

           Sfântul Sofronie de la Essex – Despre rugăciune      “Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugăciunea este cea mai bună și, nu  în ultimă instanță, este singurul mijloc autentic în acest scop. În actul  rugăciunii, mintea omenească își găsește expresia ei cea mai nobilă.  Starea mentală a unui om de știință angajat în cercetare, a artistului ce  creează opere de artă, a gânditorului cufundat în filozofie – chiar și a  teologilor de profesie ce-și propun învățăturile lor – nu poate fi  comparată cu cea a omului de rugăciune ajuns față în Față cu Dumnezeul Cel  Viu. Oricare gen de activitate mentală cere mult mai puțină încordare decât  rugăciunea.  Putem fi în stare să lucrăm 10 sau 12 ore, dar sunt suficiente numai câteva  clipe de rugăciune și, iată, suntem deja epuizați. Rugăciunea poate împlini toate lucrurile.  Chiar dacă suntem lipsiți de daruri naturale, oricare dintre noi poate să  obțină și obține prin rugăciune daruri suprafirești.” 

  Sfântul Sofronie Athonitul – “Rugăciunea – experiența vieții veșnice”/His Life is mine, Ed. Deisis, 2001, p. 65)

     ***

    Sfântul Sofronie de la Essex- Despre puterea tămăduitoare a rugăciunii    Experiența străveche a vieții în Biserică a dovedit fără greș faptul că,  pentru rugăciune – adică pentru Dumnezeu – nici o boală a duhului nu este  incurabilă. Putem să ne naștem în cele mai nefavorabile împrejurări. Putem crește  în medii ignorante, dure și chiar criminale, putem să fim atrași de  exemplele de viețuire generale din jurul nostru. Putem suferi orice fel de  lipsuri, ocări, pierderi. Putem fi diformi din naștere și putem ști ce  înseamnă a fi disprețuiți, răniți, respinși.     Tot ceea ce e nenorocire în lumea de astăzi își poate lăsa amprenta  asupra noastră. Dar, din clipa în care ne întoarcem la Dumnezeu, din clipa  în care ne-am hotărât să urmăm poruncile Lui, începe un proces de  tămăduire fundamentală.

    Și nu numai că suntem vindecați de rănile sau patimile noastre, dar chiar  și înfățișarea noastră exterioară se poate schimba. Acest lucru s-a întâmplat adeseori la Sf. Munte.  Soseau oameni zdrobiți și reduși la o stare jalnică de mulți ani de  viețuire depravată, însă, după o scurtă perioadă de adâncă pocăință, fețele  lor deveneau plăcute la vedere, vocile lor se schimbau, se mișcau diferit și  duhul strălucea luminos înlăuntrul lor. 

    Dacă vreunul dintre cititorii mei suferă de vreo rană psihologică  prilejuită de un eșec în viață, el poate atinge o libertate împărătească a  duhului schimbându-și radical întreaga viață, dacă se adresează în fiece  zi lui Dumnezeu cu o rugăciune personală...”   Sfântul Sofronie în “Rugăciunea – experiența vieții veșnice “, p. 60 

    ***

     Monahia Mariam Zakka – „Întâlnirea cu duhovnicul: părintele Sofronie Saharov”   

     

      Documentar PARINTELE SOFRONIE SAHAROV cu vocea cuviosului rostind rugăciunea  inimii   

     

 Cuvioase părinte David*, blagosloviţi! Preaiubite frate întru Domnul, pace sufletului Sfinţiei Tale, în Domnul!

Viaţa noastră este „şuvoi” (Septuaginta, Psalmi 123, 4). Nu doar cei începători – precum noi, care tindem numai să păşim pe calea nevoinţei – sunt încercaţi. Nici Părinţii desăvârşiţi care au ajuns la cele mai mari înălţimi ale contemplaţiei nu rămâneau neclintiţi. Nu fiţi tulburat de scârbele şi îndoielile care pun stăpânire pe Sfinţia Ta, ci staţi neabătut, prin credinţă, când vânturile îşi schimbă direcţia. Vânturile, adică stările sufleteşti. În această privinţă, este bine să ne întărim, conştientizând că toate ispitele care ne vin sunt de mare folos: ele ne deprind cu războiul duhovnicesc, ne îngăduie să ne cunoaştem pe noi înşine. Un suflet vajnic trebuie chiar să iubească ispitele întrucât, depăşindu-le, se face mai puternic, mai tare, mai cercat, mai înţelept, ajungând la măsura de a se înălţa la contemplaţie.

V-am urat pacea Duhului Sfânt, însă ştiu, potrivit operelor Sfinţilor Părinţi, că este cu neputinţă să dobândeşti această pace, dacă sufletul nu a îndurat mai înainte numeroase furtuni, uneori înfricoşate şi de proporţii.

Sufletul necercat se teme de ispite. Însă, când învaţă să treacă de ele, atunci dobândeşte îndrăzneală în nădejdea tare în Dumnezeu. Atunci nu se mai teme de nimic, nici de înfrângeri, nici de scârbe sau de boli, nici de umilire şi de prigoană, nici de întâlnirile cu „învăţături străine” (Evrei 13, 9). Însă este cu neputinţă să ajungi la această stare fără mulţime de războaie şi nenumărate ispite.

În ultima lună, sufletul meu deja nu mai este la fel de liniştit în ceea ce vă priveşte, precum era în noiembrie, până la jumătatea lui decembrie. Mi-aş dori să fiu cu dumneata, să vă împărtăşesc osteneala, necazurile şi scârbele. Care scârbe? Oricare ar fi ele, până la îndoieli şi nesiguranţă, până la poticniri voite sau nevoite, lipsă de organizare în viaţă, absenţa unei călăuze şi chiar a unui prieten apropiat. Toate scârbele. Mi-aş dori ca în toate aceste scârbe să vă bucuraţi în duhul – cu mintea, adică – , descoperind în ele încă un aspect: dovada nespusei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi. Scârbele, pentru un suflet iubitor de Hristos, sunt hrană. Sunt precum lemnul care aţâţă focul lăuntric. Scârbele ne oferă posibilitatea de a ne manifesta iubirea pentru Dumnezeu. O viaţă după dumnezeieştile porunci, dimpreună cu nevoinţa lepădării de sine, este o necesitate absolută pentru a-L cunoaşte aşa cum trebuie pe Dumnezeu şi pentru a ne cunoaște pe noi. Osteneala provizorie din viaţa aceasta şi nevoinţa rămân cu totul trebuitoare pentru ca, odată ce am trecut de acest prag, să ajungem la adevărata înţelepciune şi libertate, ca să ne învrednicim, după cum spune Sfântul Macarie cel Mare, de viaţa din Împărăţia de Sus, în Lumina Feţei lui Dumnezeu care, înainte de toate, este lumina cunoştinţei.

Dacă am fi cu adevărat nobili sau vrednici (căci aceasta este calitatea aleşilor lui Dumnezeu, a fiilor Lui), ar trebui să ne îndreptăm spre suferinţe de bunăvoie, aşa cum Hristos Se îndrepta spre Patima cea de bunăvoie. Însă, din pricina neputinţei noastre, măcar să-I aducem mulţumire Domnului şi să-L lăudăm pentru scârbele care pun stăpânire pe noi. A oamenilor duhovniceşti este a mulţumi lui Dumnezeu pentru putinţa care ne este dată, de a merge către scârbe de bunăvoie pentru Numele Lui, pentru plinirea poruncilor Lui. De a cânta nesfârşita Înţelepciune dumnezeiască care a adunat laolaltă pentru noi condiţiile prielnice pentru aceste suferinţe de bunăvoie. (Cineva a spus că Îngerii ne fericesc, ei fiind lipsiţi de această putinţă.) Doar astfel ne putem dovedi libera noastră voire de iubire pentru Dumnezeu. Doar urmând această cale, omul poate deveni prieten al lui Dumnezeu, fratele lui Hristos şi ajunge la desăvârşita mântuire, la îndumnezeirea lui Hristos.

Atâta vreme cât sufletul nu a fost cercat prin scârbe, atâta vreme cât nu a priceput că posibilitatea oferită de a pătimi pentru dumnezeiasca poruncă arată iubirea imensă şi nespusă a Creatorului pentru noi – iubire care, prin mijlocirea acestei căi a pătimirii, ne înalţă la starea dumnezeiască – până atunci, el rămâne la starea copilărească, nesocotită sau înţeleaptă doar în chip virtual, nevrednic fiind de cereasca Împărăţie. Citiţi-l referitor la aceasta pe Sfântul Macarie Egipteanul. Dar, iată! Dacă înţelegem iubirea lui Dumnezeu pentru noi, atunci Îi vom da slavă, cu ajutorul Lui, chiar până la ultima noastră suflare. Dorirea inimii mele în acest ceas este ca sufletul Sfinţiei Tale să rămână în pace şi întru bucurie.

Dragă părinte David, nu vă grăbiţi. Pierdeţi firul vieţii, căutaţi căi pentru a vă statornici mai sigur, pentru totdeauna. Iar aceasta este de înţeles. Dar nu vă grăbiţi. Trebuie mai multă lăsare în voia lui Dumnezeu şi mai puţine reflecţii asupra modalităţii de a vă statornici cât mai bine. Mai sunt multe elemente de care nu ţineţi seama în reflecţiile şi presupunerile Sfinţiei Tale. Astfel, vă înşelaţi asupra multor lucruri, însă nu poate fi altfel. Veţi vedea mai târziu aceasta.

Fie ca Domnul să dăruiască pace sufletului Sfinţiei Tale! Mă rog lui Dumnezeu pentru aceasta şi o rog pe Maica Domnului ca ea, Stăpâna noastră, să vă rânduiască viaţa după a sa dumnezeiască bunăvoire. Dar ce este rugăciunea mea şi chiar cea a oricui altcuiva? Ea nu este decât manifestarea iubirii noastre reciproce pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o moştenire. El Însuşi Se îngrijeşte de dumneata. Stăpâna noastră, ea însăşi vă acoperă.

Nevrednicul ierodiacon Sofronie, cel mai neînsemnat frate al Sfinţiei Tale în Hristos (Scrisoare publicată în nr. 10 al revistei Asociaţiei „Rugul Aprins”, Muntele Athos, 21 ianuarie 1933, extrasă din Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu)

* Părintele David Balfour (1903-1989) era, la început, un călugăr catolic englez, legat de mănăstirea benedictină din Chevetogne (Belgia). A vizitat în 1932 Sfântul Munte, unde i-a întâlnit pe Stareţul Siluan şi pe părintele Sofronie. A devenit ortodox şi, din acel moment, a întreţinut până la moarte o intensă corespondenţă cu părintele Sofronie.LEGATURI:

   
 
 
Preluat de pe: Român ortodox în Franța

Next articlecorortodox: P. Gheorghe Calciu: “dacă apocalipsa începe din partea răului în duh, rezistența si restaurarea noastră spirituală începe tot în duh”