Acasă Ortodoxie Sf. Ioan Botezătorul, Omul apei şi al focului, tot mai nedumerit pe...

Sf. Ioan Botezătorul, Omul apei şi al focului, tot mai nedumerit pe măsură ce Mântuitorul Hristos propovăduia Evanghelia vieţii…

51
0

              7 ianuarie : Soborul Sfântului Ioan Botezătorul.  

    Două milioane de români se cinstesc, se gratulează, Facebook-ul geme de urări  şi de flori, prieteni care n-ar veni nici la mormântarea ta, admonestaţi de  computer îţi urează te miri ce, câte în lună şi în stele. În lume sute de  milioane de oameni sunt Juan, John, Jean, Ivan, Johann, Iuan etc. 

          De fapt singurul care trebuie cinstit cu adevărat este Omul Izvor care a  simţit dumnezeieşte prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu făcut Om. Ioan este  numele lui.  E atât de curat şi de preasfânt, că fiind o mână de bebeluş în pântecele  mamei lui, Elisabeta, fără să-l fi învăţat cineva, a săltat de bucurie în  pântece la întâlnirea cu Dumnezeu din pântecele Fecioarei doririlor.     Minunea este mai presus de fire.  Fără să fi văzut vreo geană de lumină, puiul de om nenăscut priveşte în  har pe Dumnezeul veacurilor cum încape în uterul feciorelnic al Mariei, mai desfătat decât tronul  heruvimilor.  Fără să fi rostit vreun cuvânt, îi face Liturghie Cuvântului din dansul  său mai presus de săltările serafimilor. Fără să fi auzit cântecul de leagăn al mamei sale, îl îngână în pântece  pe Cel slăvit în cântare de arhanghelii cerurilor. Acolo, înconjurat de apă şi de întuneric, Ioan clădeşte o lumină mai mare  decât cerurile.  Acolo în lichid amniotic, Ioan se pregăteşte să boteze cu apă pe Dumnezeul  apelor celor de sub cer.  Omul apei şi al focului, străfulgerarea de mânie a Dumnezeului părăsit,  prigonit, izgonit din inima fiinţelor pe care le iubeşte infinit. 

          Ioan prooroceşte incandescenţa teribilă, focul cel netrupesc al judecăţii  lui Dumnezeu, arderea de tot a celor învăpăiaţi de ură până la moartea cea veşnică:  Iată securea stă la rădăcina pomului şi tot pomul care nu dă roadă se  taie şi se aruncă în foc”. În aceste cuvinte, Ioan rezumă dumnezeieşte în har judecata universală,  alegerea valorilor, sfâşierea catapetesmei firilor şi tăierea în două a  lumii la trâmbiţa cea de apoiFuria lui cea preacurată, izvorâtă din rugăciune şi asceză necontenite,  este semnul că răbdarea cea preacurată a lui Dumnezeu are un sfârşit.  Îi face „pui de vipere” pe farisei, îl mustră cumplit pe Irod  preadesfrânatul, o desfiinţează în cuvânt pe Irodiada, sfărâmă convenţiile  sterile ale societăţii, destramă ţesătura de patimi fardate a sistemului  politic.  Ioan este sfârşitul iluziilor avortive, rana de moarte a iubirii false,  tăvălugul peste pojghiţa de umanitate a foştilor robi ai lui Dumnezeu,  acum robi ai satanei.  Focul cuvântului lui arde cumplit toată pleava cea uscată a acestei lumi,  toţi spinii slavei deşarte, toate convenţiile de mărire, toate funcţiile  şi rangurile aducătoare de moarte.     În sânul pustiei, în adierea de taină a rugăciunii, pregătindu-se să pună  mâna sa de ţărână pe creştetul lui Dumnezeu, Ioan a crezut că Hristosul veacurilor va veni să distrugă răutatea cu foc  şi violenţă, să eradicheze putreziciunea acestei lumi cu sabia, să sfărâme  orânduirile şi să proclame era mesianică a focului.  Pe măsură ce Mântuitorul Hristos propovăduia Evanghelia vieţii, Ioan era  tot mai nedumerit. 

          După câţiva ani de când arătase cu degetul către Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” şi toţi ucenicii săi plecaseră la Iisus, Ioan trimite câţiva ucenici  întrebându-L: „Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe altul?”.  Spera la o revoluţie care să însângereze temeliile putrede ale acestei  lumi, la un război al valorilor împotriva nimicului stăpânitor, la un foc  curăţitor care să ardă miasmele acestui pământ.  În loc de asta, pace, blândeţe, mii de vindecări, cuvinte.  Mesia cina cu vameşii, mângâia leproşii, lumina orbii, săruta lacrimile  celor săraci, scotea morţii din morminte, mustra cu blândeţe pe  desfrânate.  Toate părerile lui Ioan rămăseseră fără rodire.     Şi atunci Hristos îi răspunde: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se  curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte! Şi  fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine” (Luca 7,22).  Adevăratul foc al judecăţii porneşte din interiorul firii. El este focul  vindecării şi al iubirii fără de hotar al Dumnezeului răstignit.  În aceste cuvinte dumnezeieşti stă ascunsă toată proorocia morţii lui Ioan  pentru Mielul lui Dumnezeu.  Ioan va vedea cu preţul sângelui şi al vieţii lui că violenţa nu aparţine  lui Dumnezeu, că uciderea – chiar a răului – nu vine de la Făcătorul vieţii,  că moartea este un accident nefericit al fiinţelor create şi că Ziditorul  făpturii aduce întotdeauna viaţaIoan va muri de mâna irozilor nemernici pentru a afla adierea de viaţă  adusă de Hristos.  Va merge în iad să vestească venirea lui Mesia, care va zdrobi puterea  iadului şi a morţii. Şi va fi smuls de mâna lui Dumnezeu din obezile morţii  pentru a străjui umanitatea lângă Tronul cel preacurat al lui Hristos. 

    Ioan împreună cu Maica Fecioară, sunt cele mai sfinte mlădiţe ale  umanităţii, plămădite din rugăciune şi curăţie, pentru a-şi dărui viaţa  lor lui Hristos, Viaţa cea veşnică

          
 
 
Preluat de pe: Român ortodox în Franța

Loading...
Articolul precedent† Sfântul Cuvios Gheorghe Hozevitul (8 ianuarie)
Articolul următorRugăciune către Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, pentru dobândirea pocăinței