Acasă Ortodoxie Strugurele Sfîntului Macarie

Strugurele Sfîntului Macarie

49
0

Trăia odată în pustia Egiptului un părinte cu numele Macarie. Acesta era cunoscut în toată țara pentru faptele bune pe care le făcea și multă lume venea la el după sfat. Deoarece în aceeași pustie mai locuia încă un părinte Macarie, pe acesta, despre care vom vorbi, toți l-au numit Orășeanul, din cauză că provenea din vestita cetate a Alexandriei. Sfîntul Macarie era de acum bătrîn și conducea o mănăstire de călugări atunci cînd s-a petrecut întîmplarea pe care o vom povesti.

Într-una din zile, a venit la Sfîntul Macarie un om oarecare și i-a adus un strugure copt și bine mirositor. Trebuie să știm că în pustie călugării nu aveau de unde culege struguri, deoarece acolo e arșiță mare tot timpul, nisip cît vezi cu ochii și plantele lipsesc aproape cu desăvîrșire. Omul s-a gîndit că îi va face o mare bucurie părintelui Macarie aducîndu-i acel strugure care este atît de prețios în pustie, unde nici măcar apa nu e îndeajuns. Sfîntul a luat strugurele și a mulțumit oaspetelui pentru dragostea arătată.

Rămas singur în chilia sa, părintele Macarie s-a gîndit să mănînce strugurele acela atît de frumos care îl îmbia cu mireasma lui plăcută. Dar cînd a vrut să rupă o bobiță, dintr-o dată și-a adus aminte de întreaga obște de călugări pe care o conducea și s-a gîndit că și ei ar fi vrut, desigur, să guste dintr-un astfel de strugure. Ce să facă sfîntul? Să-l mănînce singur n-a mai vrut, deoarece gîndul la ceilalți călugări îl făcu să se simtă zgîrcit și lacom. “Oare eu sunt chiar atît de mic la suflet, încît să mănînc acest strugure singur, în timp ce alți frați rabdă de sete? Nu voi face aceasta!” – și-a zis părintele în sinea sa. Și, tot gîndindu-se ce să facă cu acel strugure, Sfîntul Macarie s-a hotărât să-l dea primului venit.

Nu trecu multă vreme și iată că un călugăr a bătut la ușa părintelui Macarie. Văzîndu-l, părintele s-a bucurat și, după ce a vorbit cu el, a scos strugurele și i l-a dat, zicîndu-i: “iată, frate, primește de la mine acest strugure, că eu sunt bătrîn și am stomacul bolnav, așa că nu pot mînca struguri.” Sfîntul Macarie a zis pricina bolii doar pentru a-l face pe frate să primească darul, căci și el ar fi gustat măcar o bobiță din acel rod atît de arătos și de bine mirositor. Fratele a luat strugurele și s-a dus mulțumind la chilia sa.

Însă cînd a ajuns în chilie și a vrut să mănînce strugurele, tînărul călugăr a avut același gînd pe care l-a avut și Sfîntul Macarie: „Cum voi mînca eu singur acest strugure, în timp ce alți frați rabdă de sete? Mă voi duce și îl voi da unui frate bolnav.” Călugărul a ieșit și s-a dus la un frate pe care îl știa mai bolnăvicios: „El are mai mare nevoie decît mine de strugure” – își zicea în sinea sa.

Dar s-a întîmplat că nici călugărul bolnav n-a ținut strugurele pentru sine, ci a hotărît să-l dea altcuiva. Așa a trecut strugurele de la un călugăr la altul, căci fiecare se gîndea la ceilalți, și nu la sine. Spre seară, unul din călugări, care tocmai primise în dar acel strugure minunat de la un alt frate, s-a gîndit în sinea sa: “Ce strugure frumos! Cum de a ajuns el în această pustie arsă de soare și lipsită de verdeață? Mă voi duce să-i dau strugurele părintelui nostru Macarie, pentru că el e bătrîn și are mai multă nevoie de o hrană ca aceasta decît mine, care sînt tînăr și puternic.” Zicînd acestea, călugărul a ascuns strugurele sub haină și s-a dus cu el la chilia Sfîntului Macarie.

Cînd a văzut Sfîntul Macarie strugurele, mult s-a minunat, căci l-a recunoscut îndată. Era chiar strugurele pe care el, primindu-l în dar și nevrînd să-l mănînce, l-a dat unui frate. S-a mirat, pentru că fratele care i-a adus strugurele înapoi era altui decît cel de dimineață. Sfîntul îndată și-a dat seama de cele întîmplate, cum că frații n-au voit niciunul să țină strugurele pentru sine și l-au dat de la unul la altul, iar acum strugurele s-a întors înapoi la el. Prefăcîndu-se că nu știe nimic, Sfîntul Macarie a luat strugurele și a mulțumit, minunîndu-se de cîtă dragoste au dat dovadă călugării din obștea sa, deoarece nimeni nu s-a gîndit la sine, ci fiecare la ceilalți.

Rămas singur, părintele Macarie a luat strugurele, zicîndu-și: „De vreme ce niciunul dintre frați nu a mîncat acest strugure, cum îl voi mînca eu, care le sînt părinte și învățător?” și, zicînd acestea, a dus strugurele și l-a pus pe o piatră. O pasăre a venit și l-a luat, ducîndu-l puișorilor ei. Așa a sfîrșit strugurele Sfintului Macarie.

Extras din Micul Pateric. Povestit și ilustrat pentru copii de părintele Savatie Baștovoi, Editura Cathisma, 2008.

 

Preluat de pe: Mărturie athonită

Loading...
Articolul precedentTroparul Cuviosului Macarie cel Mare
Articolul următorZis-a Avva Macarie – lectură Ierom. Ștefan Nuțescu