Acasă Ortodoxie Părintele Rafail Noica: „Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad”

Părintele Rafail Noica: „Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad”

43
0

 Pentru lume, pentru om, nu văd decât deznădejde în cursul istoriei. Ce înseamnă nădejdea? Nădejdea este numai în Dumnezeu. Când zice Hristos Sfântului Siluan că din mândrie suferă de draci, Sf. Siluan spusese: „Doamne, Tu ești milostiv, sufletul meu Te-a cunoscut, spune-mi cum să mă smeresc”. Și atunci Dumnezeu, ca și cum ar spune: „dacă zici că sunt Milostiv, dacă zici că tu M-ai cunoscut și ai nădejde nezdruncinată în Mine, a-păi ține-te bine, îți dau un cuvânt: ține-ți mintea în iad, dar nu-i nevoie să deznădăjduiești”. Parafrazez, pentru înțelesul nostru, fiindcă am văzut că mulți nu înțeleg cuvântul, și mulți m-au întrebat, și îl întrebau pe Părintele Sofronie: „cum să-mi țin mintea în iad?”. In primul rând, nu despre asta este vorba esențial, despre „și nu deznădăjdui”, și nu-i nevoie să deznădăjduiești. In fundul iadului de te găsești încă nu e nevoie sa deznădăjduiești. Dar nădejdea este în Dumnezeu Cel milostiv, în Dumnezeu în Care, zice Sfântul Siluan: „sufletul meu Te-a cunoscut”, în Dumnezeu în Care a știut cui să-i dea acest cuvânt, în ce formă. Si cuvântul lui Dumnezeu, cum zicea și Părintele Sofronie, este cuvânt scurt.

     Cât despre „ține-ți mintea în iad”, Părintele Sofronie zicea să nu încercați să faceți asta pentru că riscați să ajungeți la casa de nebuni – unii au încercat și acolo au ajuns. Ce se întâmplă? Iadul nu este esențial un loc undeva, nu este ce ne putem închipui, pentru că dacă facem un efort al închipuirii, să ne ținem mintea în iad și totuși să nu deznădăjduim, trăim în închipuire. Ori, închipuirea nu este realitate. Iată că viața post-modernă ne-a dat un cuvânt prin care să-l descriem. Dacă noi trăim în închipuirile noastre, asta este o realitate virtuală. Scoate ștecherul din priză și s-a dus realitatea. In cazul ăsta, care e ștecherul? Îmi vine sa zic: mândria!

    Realitatea iadului este starea în care eu mă aflu acum, în măsura în care nu sunt în Dumnezeu și Dumnezeu nu este în mine. Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu suntem în iad. Ce este păcatul? Ala e iadul! Una din formele prin care iadul se manifestă, sau prin care-l înțelegem. Si fără Dumnezeu neapărat păcătuim. Sfântul Siluan zice: „fără Dumnezeu omul este țărână păcătoasă”. Si păcatul este a nu fi în Dumnezeu. Si, aș profita de limba română: păcat că nu sunt în Dumnezeu! – atuncea când aș putea fi. Si trebuie să descoperim ce este ceea ce mă împiedică să fiu în Dumnezeu și cum să ajung acolo, cum să depășesc acel ce este.

    Sf. Siluan în experiența lui, în bărbăția lui duhovnicească trăia lucrurile cu intensitate neobișnuită. Si păcatul lui îl trăia cu intensitate neobișnuită și, mai întâi, rugăciunea o trăia cu o intensitate neobișnuită. Când Sf Siluan i-a spus Sfântului Ioan de Kronstand, mergând la mănăstire, că vrea ca lumea să nu-l țină, efectul rugăciunii Sfântului Ioan a fost că a conștientizat căderea de la Dumnezeu, și păcatul de a fi despărțit de Dumnezeu, cu o acuitate caracteristică puterii, și bărbăției, și smereniei Sfântului Siluan. Ajungând la mănăstire, la un moment dat, a ajuns și mai adânc în această trăire, și el zice, mai târziu, „am văzut limpede veșnica mea pierzanie”. Ce înseamnă veșnică? Fără întoarcere.

    Aduc aici și cuvântul unei opere a Evului Mediu european, Divina Comedie a lui Dante. In aceasta se arată cum îngerul îl conduce pe eroul cărții prin tot felul de regiuni și ajunge la iad, iar pe poarta iadului este scris: „părăsiți orice nădejde toți care ajungeți aici”. Să o credem sau să nu o credem? Este glasul iadului. Dar iată că Dumnezeu are altceva mai bun să ne spună: „și nu deznădăjdui”. Si, ce se întâmplă? Cu acest „și nu deznădăjdui”, când ne va da Dumnezeu să trăim fiecare la nivelul unde suntem, fiecare în felul în care suntem, croiul nostru, gabaritul nostru duhovnicesc, când vom ajunge să trăim cuvântul ăsta, iadul nu există. Iadul este o realitate virtuală! Cuvântul ăsta a tras ștecherul din priză și toată șandramaua a dispărut.

    De unde scot eu gândul că iadul nu există, că e numai virtual? Uitați-vă cum descrie Hristos judecata de Apoi: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Ce zice celorlalți? „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.” (Matei 25, 41). Nu este vorba de a moșteni ceva, nu vorbește de moștenire, nu este vorba de ceva de la întemeierea lumii făcută de Dumnezeu. Cine, atuncea, a gătit acel foc? Păi voința de a cădea de la Dumnezeu. Si, oare, ce este acel foc? Zicem că Dumnezeu este „foc mistuitor”, focul dragostei! Dar și făptura cuvântătoare a lui Dumnezeu, care este chipul lui Dumnezeu și potențial asemănarea lui Dumnezeu, păi, ce să fie acea făptură? Si acea făptura este foc. Nu știu exact cum se explică lucrurile, dar eu văd prezența focului. Si, atuncea, zice: „focul gătit diavolului şi îngerilor lui.” – nu de la întemeierea lumii! Îmi vine să zic: bineînțeles că veșnicia făpturii este foc, fie acel foc mistuitor al lui Dumnezeu care este înrourarea veșniciei – vă amintit de cei trei tineri în cuptorul din Babilon unde focul a fost prefăcut în rouă de către îngerul lui Dumnezeu; poftim un chip! Deci înrourarea, prospețimea, răcorirea și totuși foc! – sau focul nestins, mistuitor. De ce, cum, nu știu, dar văd prezența focului și sus și jos:  unul mântuitor, binefăcător, de care sufletul nu vrea niciodată să se despartă, celalalt mistuitor în sensul dureros al cuvântului.

    Așa că zic: iadul este doar realitate virtuală, adică o irealitate. Mândria refuză realitatea de Dumnezeu făcut și trăiește în realitatea făurită de ea. Smerenia primește viața, primește realitatea, așa cum a făcut-o Făcătorul cel iubit și iubitor. Mândria făurește o realitate de-a ei și trăiește în acea realitate. Da, dar dacă acea realitate nu e făcută de Dumnezeu nu există, deci e o realitate virtuală, deci o irealitate! Si, noi, acuma, putem trăi în această realitate. Îmi închipui că e bine sau că e rău, tot felul de lucruri dar, după aia, termin cu închipuirile, mă duc la masă, mă duc la cinema, poate și la biserică și îmi continui viața. Si când viața nu va mai avea pentru noi acest context exterior, materialnic, și voi trai în realitatea în care sunt un eu cu Dumnezeu sau un eu fără Dumnezeu, atunci se va vedea că acea realitate nu este, și eu voi fi o ființă nefiindă -poate și ăsta este unul din aspectele iadului – dacă eu nu am devenit întru acea asemănare cu Dumnezeu.

    Dumnezeu zice: „Eu sunt Cel ce Sunt”, Ființă cu precădere, a fi cu precădere, „sunt Eu, Dumnezeu”. Intuiția filozofică, devenirea întru ființă, asta este viața noastră. Toată viața noastră, cu precădere în Biserică și în monahism, este devenirea întru ființă. Noi încercăm să ajungem dumnezei și Dumnezeu să fie întru noi. Dar și fără Biserică omul este din gândul lui Dumnezeu, din însăși firea lucrurilor, este o devenire. Noi nu suntem oameni, suntem oameni în devenire. Hristos este Omul cel desăvârșit. Si noi suntem, deci, o devenire. Si iarăși, înțeleg iadul ca o devenire nemaidevenindă, rămâi unde, în ce? Si făptura este totuși foc, foc mistuitor, chip al lui Dumnezeu!

    Deci, dacă iadul ne zice: „părăsiți orice nădejde toți cei care ajungeri aici”, noi să nu credem glasul iadului. Vămile văzduhului ce sunt? Bănuiesc, nu e dogmă ce zic, că este ceea ce se întâmpla zilnic în viața noastră.  Vine un gând în viața noastră, l-accept sau nu. Dacă l-am acceptat și-i gând bun, mă duce mai departe în devenirea mea. Gestația în care petrec acuma și-a adăugat încă o celulă duhovnicească în formarea trupului meu duhovnicesc. Dacă l-am acceptat și e un gând rău, nu e de la Dumnezeu, se va dezvălui cândva că nu asta e ceea ce-mi trebuia și pot aduce pocăința lui Dumnezeu. Ce este pocăința? Întoarcerea. Si mă întorc, și Dumnezeu mă scoate din groapa în care am căzut și îmi continui drumul mântuirii. Dacă lucrul ăsta se întâmplă în călătoria sufletului după moarte, se numește vamă, că acolo riscă să fie ultima dată. Si poate trece vama asta și vama cealaltă, dar poate că este ultima ispită, fie de plăcere, fie de iubire de arginti, avuție, slavă deșartă, mândrie sau nu știu ce, și dacă nu ne-am socotit cu elementul ăla de-a lungul vieții nostre, riscăm să rămânem acolo. Cam așa înțeleg eu vămile. Si, deci, vămile le trecem și acum, în viața noastră.

    Extras din conferința Pr. Rafail Noica în biserica „Soborul Maicii Domnului” şi „Sfântul Ilie”, reşedinţă mitropolitană de la Limours, octombrie 2017

   

 
 
 
Preluat de pe: Averea Bisericii

Loading...
Articolul precedentÎntâmpinarea Domnului (Stratenia) (2 februarie)
Articolul următor† Întâmpinarea Domnului (2 februarie)