Acasă Ortodoxie „Atunci când ajungi la Hristos, păi nu te mai lași de...

„Atunci când ajungi la Hristos, păi nu te mai lași de El!”

19
0

    Părintele Radu Trifon

 A căutat cu multă ardoare celebritatea, dorind să promoveze prin muzică anumite mesaje spirituale. A refuzat chiar și o carieră universitară pentru a-și atinge țelul. Dar, când Domnul Și-a făcut simțită prezența, atunci a renunțat la toate pentru a-I răspunde, precum Samuil: „Vorbește Doamne, robul Tău ascultă!”. De atunci, Părintele Radu Trifon, preot și consilier eparhial la Sectorul „Învățământ și Tineret” din Episcopia Devei și Hunedoarei, își folosește talanții în slujba Domnului. Pe lângă povestea convertirii sale, Părintele Radu ne arată câteva posibile căi prin care tinerii care Îl caută pe Hristos să poată ajunge și rămâne în Biserică. (R.T.)

 Părinte Radu, cu ani în urmă ați fost star într-o trupă de rock. Cum a început cariera dumneavoastră muzicală?

 – N-am fost chiar „star”, am fost și eu un cântăreț mai de duzină. Totul a început încă din timpul liceului cu dorința de-a cânta, a continuat în timpul facultății; pe urmă, pe la mijlocul facultății m-am hotărât să fac lucrurile profesionist și m-am apucat de muzică la modul serios. Acestea au fost începuturile.

 Am făcut pian de mic, am învățat singur să cânt la chitară, am câștigat niște concursuri pionerești de muzică folk și mi s-a aprins așa, un beculeț, că eu asta trebuie să fac în viață. Doar că părinții nu m-au lăsat să mă duc la Conservator, mi-au zis: „Trebuie să te faci inginer!”. Eu am cochetat tot timpul cu ideea de-a avea o trupă și, când am ajuns în Timișoara, la Facultatea de Electronică, pe lângă cursuri și seminarii, primul gând a fost să fac muzică. Aveam marea ambiție de-a face muzica mea, cu care să ajung cunoscut și, prin ʼ91, am pus bazele unei formații, se numea „Profet”. Am început să scriem piese, să repetăm și, la un moment dat, ne-am dus să le înregistrăm în București. Una dintre piese am și lansat-o ulterior pe toate posturile de radio apărute după Revoluție ‒ chiar și la Radio România Actualități, unde, spre surprinderea mea, piesa a avut foarte mare succes. Se numea „Lovește primul” și era un strigăt de protest împotriva nemerniciilor care se întâmplau în politica românească.

 Ulterior, după ce am terminat facultatea, am renunțat la o carieră universitară pentru a face muzică și, pentru că în Timișoara era destul de sufocant mediul, fiind foarte mulți artiști, am zis să ne întoarcem acasă, la Deva, unde era mai liniște. La Deva am funcționat ca trupă a Casei de Cultură, cu titulatura schimbată în „Bethleem” ‒ acesta era numele meu de suflet. Am început să lucrăm la un material pentru album, să facem concerte, mă rog, tot ceea ce ține de activitatea unei trupe în devenire. În ʼ94 am înregistrat un prim album instrumental, iar în ʼ95 am semnat un contract cu Casa de discuri „Roton” din București și am înregistrat singurul album al grupului. Anul ʼ95 fost un an foarte bun din punct de vedere artistic: am avut cele mai multe concerte, cele mai multe apariții, inclusiv la Televiziunea Română.

 Spuneați că ați ținut foarte mult la numele „Bethleem”. Ce relație aveați în vremea aceea cu Biserica, cu Hristos?

 – Nu prea aveam nici o legătură, în sensul că mă închinam când treceam prin fața bisericii, mă rugam câteodată dimineața, câteodată și seara, intram în biserică doar ca să spun un „Doamne-ajută” și să aprind o lumânare, dar cam atât. Cu toate acestea, am avut tot timpul o mare admirație pentru creștinii adevărați. Eu fiind inginer de meserie, am crezut tot timpul că trebuie să fie ceva dincolo de simplele ritualuri ortodoxe, care mi se păreau doar niște clișee bune de pus în cui. E adevărat că, pe vremea aceea, la Deva nici nu aveam niște preoți semnificativi, care cu adevărat să poată să răspundă la întrebările pe care eu mi le puneam. Și atunci mi s-a părut că, dincolo de relația om-biserică, trebuie să existe o relație personală cu Dumnezeu. De aceea nu am fost atras de biserică.

 Îmi doream celebritatea, însă nu cu orice preț

 – Ce căutări aveau pe atunci tinerii din mediul dumneavoastră?

 – Nu pot să spun ce căutări aveau colegii mei ‒ ei erau mult mai lumești, cu căutări mult mai concrete, adică să facem muzică, să fim celebri, să ne trăim viața. Pe mine nu prea mă interesau lucrurile acestea ‒ adică, da, îmi doream foarte mult celebritatea, însă nu cu orice preț, și nu orice fel de celebritate. Am avut mereu ambiția de-a promova muzica pe care eu o creez ‒ și poate acesta a fost atuul care m-a dus la a avea propria mea formație, propria mea muzică. Pentru că am cântat în mai multe trupe din Timișoara, unde eram doar solist vocal și trebuia să interpretez piesele altora, care nu aveau nici o idee de transmis ‒ erau pur și simplu niște piese de muzică rock în care nu m-am regăsit deloc. Eu doream să transmit un mesaj de spiritualitate, ceva care să treacă dincolo de lumea aceasta. Niciodată nu mi-au plăcut „siropurile”, ca să zic așa, ci tot timpul m-au atras lucrurile mai ascunse, care se doresc descoperite și nu ți se servesc așa, pe tavă.

 Apoi, în ʼ96, prin primăvară, a apărut albumul și a avut destul de mare succes. Au venit la lansare, fără să-i invit, și trupa Holograf, și domnul Horia Moculescu și mai mulți compozitori, probabil invitați de Casa de discuri, nu știu. Am primit multe mesaje de felicitare ‒ mândria era undeva la cote înalte, dar, pe măsură ce aveam concerte și apăream la televizor și dădeam interviuri în ziare, am început să primesc scrisori care îmi solicitau sfaturi de viață. Nu se refereau la muzica noastră neapărat, ci erau scrisori care îmi puneau întrebări: „Cum o să procedez în următoarea situație?” sau: „M-a părăsit iubitul, ce să fac?”. Și mi-am dat seama atunci că nu prea știam să dau sfaturi, pentru că nu eram pregătit pentru așa ceva. Dar am înțeles că, dincolo de celebritate, de notorietate, de scenă, există o viață a omului care nu se poate împlini doar printr-un alt om, ci este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

 – Și ați ajuns în Biserică…

 – Nu așa ușor! Cum să vă spun, eu nu eram neapărat „plecat” din Biserică, dar nu eram nici „acasă”, adică nu mergeam la Sfânta Liturghie. Noi duminică dimineața aveam oră de repetiții la Casa de Cultură, pentru că doar atunci era liberă sala, deci eu „nu serveam” Liturghia, asta e clar. Dar îi aveam pe bunicii din partea tatălui care au fost foarte evlavioși amândoi. Bunicul meu a făcut războiul ca felcer, a ajuns până la Cotul Donului, la Stalingrad, a văzut cele mai crunte momente ale războiului, dar, în poveștile pe care ni le spunea, nu amintea de cât a fost de greu în război, ci tot timpul povestea: „Am botezat copil, am salvat de la moarte oameni bolnavi, am dat antibiotice germane rușilor, le-am dat de mâncare…”.

 Mi-a povestit cum s-a întors din Rusia cu o icoană a Maicii Domnului pe care a primit-o în dar de la un rus pe care îl salvase de la moarte cu antibiotice ‒ acea icoană o mai avem și astăzi. Cu acea icoană a ajuns până acasă, deși trenul lui medical a fost bombardat de trei ori, dar vagonul în care era el a scăpat; a trecut Nistrul pe gheață de șase ori cu spitalul, a șaptea oară s-a crăpat gheața imediat după ce a trecut el. Toate acestea clar le punea pe seama Maicii Domnului, care l-a ocrotit. Dar modul în care îmi povestea aceste minuni avea o altă savoare față de ceea ce auzeam de obicei la predică ‒ mie predicile mi se păreau foarte sterpe, foarte reci și foarte rupte de realitatea relației omului cu Dumnezeu. Or, ceea ce-mi povestea bunicul meu era ceva foarte concret, palpabil. Nu vă mai spun că, toată copilăria mea, poveștile acestui bunic, Lazăr pe numele lui, erau despre Alexie, omul lui Dumnezeu, despre înțelepciunea lui Solomon ‒ adică tot ce citea din Viețile Sfinților și din Sfânta Scriptură ne spunea nouă, nepoților lui, sub formă de poveste. Și cred că lucrurile pe care le-a făcut bunicul cu mine s-au așezat cumva și, atunci când a hotărât Dumnezeu că este momentul, au ieșit la suprafață.

 Nu am uitat niciodată aceste povești, erau extraordinare. Citeam foarte mult pe vremea aceea, citeam poveștile copilăriei din care învățam niște lucruri, dar, când bunicul îmi povestea, de exemplu, despre înțelepciunea lui Solomon, mi se părea dincolo de lumea asta și mă întrebam de ce nu învățăm la școală astfel de lucruri, care mi se păreau mult mai formative. Or, odată cu trecerea timpului, am ajuns la facultate și am început să învăț doar lucrurile tehnice. Dar a contat foarte mult faptul că, în timpul sesiunilor, veneam acasă la Deva și învățam tocmai în casa acestor bunici, care, nu știu cum să vă spun, era mai austeră decât o mănăstire. În dormitorul lor erau două paturi, o masă și două scaune, iar în camera mare, unde învățam eu, era o masă cu patru scaune și lada de zestre a bunicii, cu straiele de înmormântare, și cam atât. La ei, în zi de post, se mânca o farfurie mare în care se punea pâine și se umplea cu ceai și cu zahăr. Mie îmi dădeau pâine cu zahăr în zilele de post.

 Poate o fi ceva și cu canonul ăla!”

 Eu cred că bunicul, în jurul vârstei de șaizeci de ani, a vrut să meargă la o mănăstire, la Frăsinei și, când a venit de acolo, viața lui era total schimbată. Până atunci era un om de lume, era felcerul echipei de fotbal din Deva, adică avea o viață foarte activă. Dar, de când s-a întors de la Frăsinei, eu nu l-am mai văzut ieșind decât la biserică. Nu lipsea de la Liturghie dimineața, nici seara de la Vecernie ‒ dar asta zilnic! Or, învățând acolo atâtea sesiuni, atâta amar de examene, i-am observat viața de dimineața până seara și pot să vă spun că avea rânduială ca, o dată la două zile, să citească Psaltirea ‒ zece catisme pe zi citea! Cred că o știa pe de rost. Normal că aceste lucruri au început să-mi pună semne de întrebare. Ce rost au? De ce le face bunicul, de ce e atât de încrâncenat, ce urmărește, care sunt foloasele vieții pe care a ales să o ducă? Și, încet-încet, mai citind una-alta, am ajuns la concluzia că scena nu mă mai reprezintă.

 Avusesem și o mare decepție prin anul V de facultate, pentru că nu reușisem să ajung solist la o trupă din Anglia, pentru care am dat concurs. Abia ulterior mi-am dat seama cum a lucrat Dumnezeu. M-am înscris la concurs, m-am dus și am fost al doilea. Să fii al doilea este cumplit, din treizeci! Dacă ești al douăzeci și cincilea, mai treacă-meargă. Dar să știi că ai fost atât de aproape… Am fost rănit în amorul propriu, mai ales când mi s-a spus: „Ai cântat cel mai bine, ai scris cele mai bune versuri, dar ești mic și urât. Nouă ne trebuie un om frumos, să se îndrăgostească fetele de el”. Decepția aceea cruntă m-a dus la prima spovedanie. Dar nu am căutat neapărat spovedania ‒ căutam pe cineva să-mi explice de ce s-a întâmplat așa, de ce a îngăduit Dumnezeu lucrul acesta. Aveam nevoie de niște răspunsuri. Așa am ajuns, în ʼ93, în Săptămâna Mare, la Frăsinei și, după mai multe încercări, am fost primit la spovedanie de Părintele Ioachim. A fost foarte interesantă spovedania. Când i-am spus Părintelui toată viața mea, mă așteptam să-mi dea niște canoane crunte, dar a zis: „Îți dau un canon, îl primești?” „Care?” „Nu așa, îl primești sau nu?” „Îl primesc” „Să-ți tunzi părul!”.

 Cu chestia asta m-a lovit. Aveam un păr de jumate de metru, mândria mea! Era singurul lucru care mă făcea să arăt și eu mai interesant, să mă arate lumea pe stradă. Credeți-mă că trei ani de zile mi-a luat să pot să împlinesc canonul, atât de înverșunat eram! Trei ani nu l-am împlinit, trei ani lucrurile nu au mers bine din punct de vedere al spiritualității mele. Am ajuns pe scenă, am ajuns celebru cât de cât, am scos un album cu tot ce mi-am dorit, dar, din punctul de vedere al relației mele cu Dumnezeu, lucrurile nu mergeau deloc. Abia când m-am hotărât, în ʼ96: „Gata, îmi tai părul, poate o fi ceva și cu canonul ăla!”, lucrurile au început să se așeze, adică am început să văd foarte clar ce vreau de la viață și ce nu mai vreau de la viață. Am urmat pe urmă și Teologia și au venit pe rând toate.

 – Cum v-ați simțit sufletește după ce ați îndeplinit canonul?

 – Păi, din punct de vedere omenesc a fost foarte complicat, pentru că toată lumea mă admira, femeile pe-aici, prin oraș, îmi cereau părul să mi-l cumpere, să-și facă perucă ‒ era mândria mea, deci Părintele a intuit exact unde să lovească. Colegii mei de trupă au început să se uite urât la mine, pentru că era cumva o emblemă să ai părul mare, dacă ești solist. Am apărut la televiziune cu părul tuns, deja nu mai arătam de nici o culoare, arătam ca un șoricel chel. Dar m-am obișnuit. Odată ce mi-am tăiat părul, încet-încet lucrurile au mers către a renunța la scenă. Ultimul concert l-am avut în septembrie ʼ96, iar în octombrie le-am spus băieților: „Fraților, eu nu mai cânt. Eu pe scenă nu mai stau”.

 Strângi din dinți și mergi înainte!”

 După nebunia cu părul, cu trupa, cu renunțarea, în ʼ96 mă hotărăsc să mă duc să mă spovedesc din nou, adică să-i cer Părintelui Vasile Vlad, pe vremea aceea era preot la Ghelari, să-mi fie duhovnic. Auzisem de Părintele Vasile, el mi-a botezat toți copiii, dar la vremea aceea îmi botezase doar fata cea mare. Mi-a plăcut extraordinar de mult modul în care a slujit și faptul că ceea ce era în predica lui era și în viața lui, lucru pe care nu-l aflasem multă vreme în căutările mele. Aici, în jurul nostru, cu mâna pe inimă pot să vă spun că nu regăseam în viața preoților predica pe care o auzeam duminica. Or, la Părintele Vasile am găsit-o. Și a fost primul care a fost așa, autentic, și care ne-a ținut, pe mine și pe soția mea, în niște jaloane. Fiind Profesor de Morală la Facultatea de Teologie din Arad, pentru el era foarte importantă moralitatea în relația cu Dumnezeu ‒ și a fost lucrul de care am avut nevoie, pentru că, neavând treabă până la 20 de ani cu Biserica, îmi trebuiau aceste repere ca să pot să rezist în rigorile ortodoxe cu firea mea, care nu era foarte așezată, dimpotrivă, era mai rebelă și mai noncomformistă.

 La Părintele Vasile l-am cunoscut apoi, mergând la Maslu, pe Părintele Crăciun Opre, duhovnicul duhovnicilor de aici din zonă, care ulterior ne-a devenit și nouă duhovnic. Pot să spun că în Părintele Crăciun am cunoscut un alt fel de viață, chiar dacă multă lume nu-l percepea așa. Dar eu am avut niște experiențe cu dânsul pe care nu o să le pot povesti, deși m-au solicitat toți care au scris despre Părintele Crăciun. Sunt trăiri care mi-au demonstrat că Părintele era dincolo de limita sfințeniei, făcând lucruri pe care numai Dumnezeu poate să le facă printr-un sfânt. Părintele Crăciun a fost mentorul nostru până când a trecut la cele veșnice, în 2012. Părintele Crăciun a fost pentru mine reperul.

 L-am cunoscut și pe Părintele Ghelasie de la Frăsinei, care m-a convins să rămân la Teologie. În primul an la Teologie am fost foarte dezamăgit de ceea ce se întâmplă și am vrut să renunț, dar Părintele Ghelasie mi-a spus: „Dacă vrei să renunți, eu îți dau canon să nu renunți”. A fost o întâlnire definitorie, pentru că eram foarte hotărât să mă las de facultate, dar Părintele Ghelasie mi-a zis: „Nu te lași de nici o facultate, strângi din dinți și mergi înainte!”.

 – Cum s-au împăcat până la urmă rigorile Ortodoxiei cu firea dumneavoastră rebelă?

 – Să știți că mi-am dat seama că o fire rebelă înseamnă ceea ce a făcut Toma, spunând: „Dacă nu voi pune mâna mea în coasta Ta, nu voi crede!”. Și cred că firea asta m-a și ajutat să mă așez pe lucrurile care contează cu adevărat. Pentru că, din nefericire, există multă lume care trăiește Ortodoxia fără să o înțeleagă, se oprește doar la niște clișee: „Am auzit că trebuie să facem asta, și asta facem!”. Și, fără să înțeleagă Ortodoxia, aplică niște clișee și riscă să se piardă în ele și ajunge să creadă că, împlinindu-le pe acestea, este într-o bună rânduială cu Dumnezeu.

 Cred că orice om care vrea să înțeleagă Ortodoxia și merge cu sinceritate la duhovnic, punând anumite probleme: „Uite, asta nu am înțeles-o. Asta de ce trebuie să fie așa?”, va primi răspuns. Acum, mai trebuie să fie și partea cealaltă, adică duhovnicul să fie dispus să ofere explicații, să nu dea sentințe: „Taci din gură și fă ascultare!” ‒ atunci, în momentul acela, deja nu cred că mai suntem în Ortodoxie.

 – Viața dumneavoastră artistică v-a ajutat în lucrarea cu tinerii pe care o faceți?

 – Da, m-a ajutat foarte mult să-i înțeleg, pentru că știu ce așteptări am avut eu de la un mentor, știu ce așteptări am avut eu de la relația cu Dumnezeu, și-mi dau seama cam ce așteptări au tinerii de la cineva care le vorbește despre Dumnezeu sau care încearcă să-i pună într-o legătură cu Dumnezeu.

 Care este diferența între a cânta Domnului și a cânta omului?

 – Dacă ești sincer cu tine însuți, nu e nici o diferență. Și poți să-i cânți și omului, unui singur om, sau poți să-I cânți lui Dumnezeu ‒ dacă o faci pentru a transmite ceva, e același lucru. Din nefericire, muzica nu mai este muzică, ci a ajuns show business, adică o mare afacere. Vrei, nu vrei, trebuie să te încadrezi într-un stil. Mă uit la tinerii care cântă astăzi, chiar și la cei care îmi plac: se încadrează în anumite clișee, în anumite standarde, pentru că altfel nu pot face față. Asta se cere, asta fac. Prea puțini mai sunt autentici. Și atunci, clar, aici este o mare diferență, dacă o iei strict din punct de vedere spiritual al cântatului. Dar, repet, în momentul în care cânți, pur și simplu, cu ideea de a transmite ceva, nu este nici o diferență în a cânta omului și a cânta lui Dumnezeu, pentru că, până la urmă, nici Hristos nu s-a adresat diferit ‒ s-a adresat și sfinților, și păcătoșilor cu aceeași intensitate.

 (…)

 Interviu realizat de

 Mihaela-Raluca Tănăseanu

 Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Februarie 2021

 FEBRUARIE 2021

 

  

   
 
 
Preluat de pe: Familia ortodoxă

Loading...
Articolul precedentPolieleu – stihuri alese – de Ierom. Ioan Butnaru, ehul IV plagal
Articolul următor„Necazul cu bebelușul s-a întâmplat la biserica la care merg duminică de duminică”