Acasă Ortodoxie Azi, Dumnezeu ne învață să ne bucurăm când cineva se întoarce la...

Azi, Dumnezeu ne învață să ne bucurăm când cineva se întoarce la credință

18
0

Și Hristos, stând între ucenici și popor, îi hrănea cu vindecare, îi tămăduia și le dădea cuvânt de învățătură, iar pilda fiului risipitor a semănat în sufletul multora semințele ploii aducerii aminte întru conștiință și i-a făcut pe mulți să calce pragul părinților cerându-le binecuvântare. Mântuitorul, înainte de a le da cuvântul Evangheliei Fiului risipitor, le atrage atenția păstorilor de oaia cea pierdută pe care ciobanul o caută în pustie pentru a o alătura turmei sale ,,și găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se” și iată jugul bun al Domnului, epitrahilul cu care preotul se duce după fiii căzuți ai casei cerești, spovedindu-i de căderile pustiitoare ale greșalelor (Matei 15, 4-5). Ce bucurie pe Domnul că și-a găsit oaia încă vie, flămândă și ostenită de rătăcire, dar a ajuns la ea înaintea lupilor și a salvat-o de colții întunericului. Despre spinii prin care a trecut păstorul, Hristos nu vorbește, ci doar de bucuria regăsirii acelei oi al cărei strigăt de ajutor îl auzea în inima Sa mai amplă decât universul. Că fiecare mioară cenușie, alburie, gălbie, negrie își are locul ei în turmă ne-o arată Dumnezeu Fiul, după cum drahma pierdută e căutată în casă pentru a fi chivernisită și comoară lucrătoare fiind, e cercetată și le spune Hristos celor prezenți ,,așa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește” și de două ori a întărit cuvântul Său astfel (Luca 15, 7; Luca 15, 10). ,,Zic vouă: că așa și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care n-au nevoie de pocăință”

 Azi, Dumnezeu ne învață să ne bucurăm când cineva se întoarce la credință, când cineva se pocăiește sau se botează eretic fiind, sau păgân, ori revine la credință…să ne bucurăm și să venim în întâmpinare. E mare bucurie în cer când câștigăm un suflet de partea mântuirii, când un om care hulea sau era împotriva Bisericii se pocăiește…mare e darul celui ce îl aduce pe calea pocăinței. Tatăl din Evanghelie e Dumnezeu, dar azi poate și un duhovnic bun, un preot, un tată sufletesc și rugător. Fiul risipitor ne învață să ne bucurăm de întoarcerea la credință a unui om precum de un prunc la botez, să nu judecăm asemeni fiului celui mare, să nu fim risipitori cu avuția sufletească și să avem în toate răbdarea și iubirea tatălui.

 Fiul risipitor ne arată că nu există om care să nu fie conștient de fărâma plăpândă a dumnezeirii sale în clipele de agonie socială, materială, trupească și, conștient de dumnezeirea sa lăuntrică, să nu realizeze când trăiește în păcat și decădere. A fost drept cu sine în ceasul venirii în fire.

 Ce l-a determinat pe fiul risipitor să se întoarcă la casa părintească? Roșcovele porcilor la care jinduia ca spre un festin interzis? Nu! El era flămând de iubire! I se făcuse dor să fie om, să fie tratat ca un om. Căci era tratat nu în rând cu fii, nici cu oamenii liberi, nici cu argații, nici cu robii, ci cu animalele. Ne spune Evanghelia un cuvânt la care să luăm aminte: ,,și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Și ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii țării aceleia și acesta l-a trimis la țarinile sale să păzească porcii.” (Luca 15, 14-15). Înfricoșător moment, înfricoșător cuvânt! El care plecase din casa tatălui cu jumătate din avuție, depărtându-se de tatăl, iată își risipise averea părintească între străinii care-i deveniseră aproape și aproapele de care se lipise în țara aceea îndepărtată l-a trimis să-i păzească porcii. Privindu-se pe sine în apa din care beau porcii, el s-a văzut de sine decapitat de avuția părintească, copitat în comportamentul anilor din urmă, risipind agoniseala părintească, tradiția, dar privindu-se pe sine în țarinile celui de care se lipise după ce a flămânzit, nu a găsit acolo căldură, nici iubire, nici cinste, nici onoare, nici nume, nici odihnă, nici mângâiere, nici mustrare, nici mijloc de îndreptare, nici fărâmă de umanitate în sine. Cei ce-l făcuseră să risipească averea tatălui, talerii și talanții investiți de la naștere prin educație, cei cu care petrecuse în clipa de desfătare, de dezmăț nu au găsit o clipă de iubire pentru toată averea risipită, ci l-au trimis să le pască porcii. Mântuitorul El Însuși a oftat și a lăcrimat când în oglinda sufletului Său dumnezeiesc L-a însoțit pe fiul risipitor pe drumul întoarcerii acasă. Cel care avea argați în casa tatălui care primeau pâine, el de la neamurile străine nici roșcove nu avea voie să mănânce. Inimile amare ale roșcovelor îi erau interzise. Dacă ar fi găsit o clipă de odihnă într-un alt suflet, fiul ar fi acceptat să mănânce și roșcove cu speranța că acestea aveau să se preschimbe în pâine, dar cel de care se lipise – să fim atenți asupra acestui cuvânt al Mântuitorului – adică învățătura pe care o primise, de care își lipise inima, pentru care părăsise tradiția, frații, tatăl, neamul, țara, țarina și luase calea vieții pe cont propriu. Și ne spune Evanghelia ,,și dorea să își sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii însă nimeni nu-i dădea” iată iadul: privea animalele săturându-se și tânjea la bunătatea și milostenia aproapelui, dar ea nu răsărea decât o și mai mare foame și singurătate. Încrâncenarea acestui asfințit însingurat în care imaginea dezmățului era reflectată în oglindă…și din petrecerile de odinioară prieteni necuvântători și nemilostivi erau porcii, copitate patrupede și bipede, fără conștiință, acefale ca și trăire și apartenență la umanitatea desăvârșită, la esența umanității, la milă, fiul privește tabloul apocaliptic al odiseei sale sângerânde de dorul de a fi iubit și tratat ca un om, când aproapele nu mai avea cum să fie un reper, a îngenunchiat în sine răzbindu-l foamea unui cuvânt căci porcii nu puteau să-i vorbească precum oamenii și iată mărgăritarul uman aruncat înaintea celor nevrednici.

 Acest moment al venirii în sine, acel strigăt de nădejde din mijlocul deznădejdii, singur într-o turmă cu colți, hulpavă, om născut între oameni, fiul Cuiva, fiul unui tată care așteaptă. Fiul risipitor, în clipa pocăinței nu spune că va cere cealaltă parte de avere a tatălui, nu îl deposedează pe fiul cel mare de iubirea și moștenirea sa, nu se mai consideră vrednic de a fi fiu, dar încă mai are un ultim talant cu sine: acela de a fi om, indiferent de situație. Apartenența la o lege care îl face conștient de nașterea sa, că nu e zadarnică, de nevrednicia de a mânca pâinea tatălui dar cerând îndurarea robului pentru pâine, îl face să își adune forțele pentru a veni acasă. Drumul acela a fost mai scurt decât a fost drumul plecării când nu avusese timp să privească în urmă spre tatăl rămas înlăcrimat, spre fratele rămas nedumerit, spre casa unde se stinsese o lumină.

 Mântuitorul ne spune că fiul risipitor ,,venindu-și în fire, a zis” adică a vorbit, dând glas conștiinței, acest glas dumnezeiesc al cărui izvor e sădit în noi până la moarte. Drumul întoarcerii e drumul spovedaniei cerești. Pe drum, fiul vorbea cu tatăl al cărui inimă deja primise vestea întoarcerii, martori ai acestei spovedanii au fost îngerii, cerul întreg. ,,Tată, am greșit la cer și înaintea ta” iată cuvântul care dă drumul ploilor să cadă pe câmpie la bună vreme ca pruncii și fiii oamenilor să aibă pâine, cuvântul care umple lacurile cu pești, câmpiile cu grâu și livezile cu fructe, măslinii neamurilor de rod. Și tatăl ceresc a dat tatălui pământesc ani să își vadă fiul om venit întreg, oaia care a găsit turma după păstorul cel milostiv.

 Există o icoană de o frumusețe nepământeană care ni-i arată pe tatăl și pe fiul risipitor regăsindu-se, iar tatăl e desculț…în celelalte icoane, tatăl e îmbrăcat în toată splendoarea avuției sale, iar fiul desculț, cu hainele rupte, cerșetor și flămând de iubirea tatălui și a aproapelui, înspinat de drumul regăsirii, cu tălpile sângerânde de pietre și spini, lepros fără lepră. În icoana aceasta, tatăl e desculț căci în clipa în care inima sa a simțit în străinul ce s-a lipit de orizont conturul fiului său a alergat în grabă înaintea lui, fără să se mai încalțe, căci el fusese cu adevărat cel care flămânzise atâția ani. Bătrânul nu a mai avut timp să se încalțe, ce mai contau pentru el pietrele și spinii și cioburile de lut și privirea oamenilor când rodul inimii sale se dovedise a fi roditor. Rodirea e semnul pocăinței, al ascultării. Evanghelia folosește un cuvânt feeric, dumnezeiesc ,,și încă departe fiind l-a văzut tatăl său și alergând a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat”. Câți fii și câte fiice risipitoare a văzut cerul primind sărutarea părintească a iertării după foamea păcii, a împăcării și a iubirii? Cine e atent la fiu, nu poate trece cu vederea pe tatăl: deși pâinea nu lipsise de pe masa sa, în absența fiului inima lui era acea țară unde era foamete de recunoștința fiilor plecați să cucerească everesturi himerice și piscuri îndepărtate călcând pe inima părinților. Tatăl fusese pribeag alături de fiul, uneori ca un înger de pază rușinat și lăcrimat în anii risipirii, sperând în întoarcere, acordându-și trăirile la glasul întoarcerii fiului. Nu l-a certat, nu l-a dezmoștenit, nu l-a îndepărtat, nu l-a alungat, ci l-a chemat la sine, ieșind înaintea lui cu dorul unei ființe, unei întrebări către singurul răspuns adevărat: ,,aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui”. Văzând starea deplorabilă a fiului, tatăl îl acoperă cu aripile de vultur ale iubirii sale.

 Dacă cineva ar fi privit așa cum i-a privit Hristos în clipa când a spus oamenilor pilda aceasta ar fi văzut că tată și fiu s-au născut a doua oară în această întâlnire ființială, în care unul îl naște la maturitate pe celălalt. E o Înviere și o altă prefigurare a înfierii cerești, iar fiul  – omul venit în fire după căderea din rai – adamul înomenit prin Întruparea Fiului – își înțelege starea și vrea a fi argat în casa tatălui a cărui iubire vindecă, spală, așteaptă, îmbogățește, satură, îndestulează. A suferit fiul, dar pe chipul tatălui lacrimile au săpat șanțuri atât de adânci ca niște tranșee, cu o dragoste mai presus de patimi, pătimitoare, dar nepătimașă. Brațele tatălui s-au deschis până la cer și l-a cununat cu virtutea prin inelul dăruit pe deget, și iată risipitorul are din nou degete după ce în țara aceea străină avusese gheare și mai apoi copite, avea din nou degete și i s-a dat haina cea dintâi, a fost chemat în cămara tainelor Bisericii și iată valoarea omului în ochii lui Dumnezeu și în ochii lumii. Lumea l-a golit de educație, de virtute, de educație, de onoare, de tradiție, de binecuvântare. Era un proscris. Un lepros, un paralitic spiritual zăcând pe targa propriei neputințe.

 Să luăm aminte și la fiul cel mare, pe care tatăl îl împacă pentru a nu se mai repeta niciodată istoria lui Cain și Abel, dragoste înțeleaptă de frate. Fratele mai mare judecă și pe fiul și pe tatăl, dar aflat sub ascultarea părintelui află de la el înțelepciune ,,trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”(Luca 15, 32)

 Câți fii, din mândrie, din orgoliu, din vanitate și-au îngropat părinții în doruri, troienind cărările întoarcerii acasă, și și-au venit în fire atunci când steagul era coborât în bernă și nu îi mai aștepta acasă decât coliva aducerii aminte, câți fii nu își vizitează părinții abandonați în azile unde locul e scump, dar niciodată un azil nu va fi acasă, câți fii nu pleacă din țară lăsând cuibul inimii părinților ars, plecând pe ascuns și revenind pe întuneric, câți fii nu-și amintesc că sunt datori cu ascultare înțeleaptă față de tatăl ceresc și totuși, în fiecare răsărit și asfințit de zi, în fiecare răsărit și asfințit de viață se aude pentru cei ce au urechi de auzit ”Fără Mine nu puteți face nimic bun”. E o zi a recunoștinței față de părinți, față de moștenirea spirituală de dincolo de orice școală, e o Duminică a venirii în fire în care putem să vorbim cu bătrânii noștri printr-un simplu mulțumesc și o privire ca o îmbrățișare de aripi, dincolo de orice vorbă. Rugați-vă pentru părinții voștri, fiți fii vii, părtași la împărțirea avuției întru sporirea talantului iubirii din noi așa cum o spune cea de-a cincea poruncă: Cinstește pe tatăl și pe mama ta ca să trăiești mulți ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ți-l va da ție. Cu atât mai prețios e drumul întoarcerii în rai, acolo unde e prima poruncă. Și asta a spus Hristos vameșilor și păcătoșilor care au venit să-L asculte, clădindu-și viața pe o iubire pe care nu o mai simțiseră decât drepții, o iubire care-i punea pe gânduri și care-i făcea să devină frați unii cu alții și să se hrănească așa cum i-a învățat la Cina cea de Taină.

 Sursa: Katya Kelaro

 Share:Click to share on Facebook (Opens in new window)Click to share on WhatsApp (Opens in new window)Click to share on Twitter (Opens in new window)   
 
 
Preluat de pe: Mărturie athonită

Loading...
Articolul precedentEvanghelia Fiului Risipitor
Articolul următorSfântul Sfințit Mucenic Teodot, episcopul Chiriniei (2 martie)