Acasă Ortodoxie Părinte, am slăbit tare în credință! Nu mă mai pot ruga! Ce...

Părinte, am slăbit tare în credință! Nu mă mai pot ruga! Ce să fac?!

22
0

   În anul acela mi se întâmplase ceva de neînțeIes, de neexplicat: îmi simțeam sufletul ca o corabie fără cârmaci, fără echipaj și, mai ales, fără busolă, părăsită în derivă, undeva, în largul mării cuprinse de furtună. Pierdusem credința! Așa ziceam, așa gândeam în neștiința mea, așa simțeam când, încercând să mă rog, mă risipeam în gânduri de nimic, asemănându-mă cu un fir de păpădie peste care cineva suflă și sfera iluzorie dispare într-o clipă. Mijlocul alb în care au fost înfipte semințele era inima mea, rămasă pustie, inutilă și singură. Nu știu cum ajunsesem la acea stare de gol imens. Nici acum nu-mi aduc aminte să o fi determinat ceva anume, vreo întâmplare, vreo cotitură a vieții, un gând scăpat din frâul judecății și al simțirii. Nu voi uita însă niciodată acea senzație de pendulare deasupra unei prăpăstii, cu încredințarea că, din clipă în clipă, voi porni către hăul fără sfârșit. În fapt, nu pierdusem credința. Cu aceasta te naști și mori, dar poți slăbi, pentru o vreme, în trăirea ei. Așadar, slăbisem în credință.

     Deznădejde, panică, abandon de sine, încercare de apel, fie și la o rațiune deșartă. pentru că ceea ce simțeam nu avea nici o rațiune! Așa mi-am luat „inima-n dinți” și am pornit să-l chem în ajutor pe … Părintele Cleopa! (…)

    Când am ajuns la mănăstire, am aflat că Părintele Arhimandrit Cleopa e cam bolnav și că nu primește lume. Totuși, în fața chiliei sale din căsuța cu cerdac moldovenesc, credincioșii îl așteptau. Păreau deciși să-l aștepte oricât, „până s’a face bine!”… Nimeni nu vorbea cu glas tare, nimeni nu îndrăznea să bată la ușa părintelui, să insiste, să forțeze, să se impună. Oameni necăjiți, din toate colțurile țării, copleșiți de amărăciune, de boli, de necazuri de tot felul. Tăceau. Soarele apusese după dealurile domoale. O boare de seară mai astâmpăra arșița. Așteptau într-o smerită evlavie, înghesuiți unii într-alții pe lavițele lungi de lemn, în fața chiliei. O clipă, mi s-a părut că sunt la o Înviere și că toți așteaptă să iasă preotul din Sfântul Altar cu lumânarea aprinsă și să le spună: „Veniți de luați lumină…!”.

    Astăzi, mi se pare că ar fi fost firesc să-mi aflu și eu un colț pe o laviță și să mă așez lângă dânșii. Dar atunci… Atunci, am ținut calea unui frate care urca cele trei trepte către cerdacul căsuței Părintelui Cleopa și, declinându-mi identitatea, cât și faptul că veneam dintr-o călătorie din altă țară, l-am rugat nepermis de imperativ! – să mă „anunțe” la părintele duhovnic. Nimeni dintre cei de față n-a murmurat vreun protest. Toate acele suflete necăjite au rămas în aceeași pace sfântă, plină de evlavie și bună cuviință.

    Tânărul novice a intrat în chilie și, peste un minut, m-a poftit înăuntru.

    Când ușa s-a închis în urma mea, abia atunci m-a cuprins o emoție adâncă. Primul gând a fost: dacă Părintele Cleopa crede că am venit să mă spovedesc? Ce-i voi spune? Și oricum, nu sunt pregătită să-i spun totul! Venisem doar să-i spun că am slăbit în credință, că am pierdut, de fapt, un tezaur. Și să-l rog să mă învețe ce să fac să mă redefinesc în această relație cu Dumnezeu? Simplu, scurt, concret, nu?!

    Părintele ședea pe pat, cu spatele la ușa pe care intrasem. „Sărut mâna, părinte…„, am îngânat, fără vlagă. Așa mi s-a părut atunci, dar acum știu că am spus acele cuvinte cu destulă trufie… Părintele tăcea. Răsfoia niște file de manuscris pe mescioara de lângă pat. „Părinte, știu că ați fost bolnav. Uitați, v-am adus niște untdelemn de măsline; vin dintr-o țară a măslinelor, precum știți, și m-am gândit că vă va fi de folos pentru sănătate…„. Abia atunci a ridicat privirile de pe manuscris și, ațintindu-și ochii spre colțul dinspre răsărit, cu icoane și candelă, a spus: „Pentru ei! da, aista Îi pentru ei…” . Pentru cei din icoane, adică, pentru candelă. „Nu, părinte, am adus și pentru candelă, ulei obișnuit. Acesta e pentru sfinția voastră!„. „Da, da, tocmai că lor trebuie să le dăm ce-i mai bun; noi eu… îs un hârb legat cu sârmă… ce-mi mai trebuie!…”. A tăcut iar, cufundat în gânduri. Simțeam cum cobor din gafă în gafă și eram îngrozită că nici n-are să mă mai asculte. Mi-am luat curaj și am rostit pe nerăsuflate: „Părinte, am slăbit tare în credință! Nu mă mai pot ruga! Ce să fac?!

    Timpul, anii așternuți între ziua aceea și acum scot la iveală faptul că ceea ce mi se păruse atunci strigăt de deznădejde astăzi îmi sună în urechi fals, fără convingere!

    Părintele Cleopa continua să tacă. O tăcere care devenea din ce în ce mai greu de îndurat, de înțeles. Mi-am zis că poate boala i-a slăbit auzul ori i-a vlăguit într-atât trupul, încât nu se mai poate concentra. Priveam chilia cu soba văruită alb, cu cerga mițoasă pe patul tare, cu pereții plini de icoane și iconițe și, într-un colț, o sarică și o bâtă noduroasă. Lângă fereastră, analogul, cu epitrahilul pe el și o carte – un Ceaslov, parcă.

    Clipele erau lungi, nesfârșite, iar glasul mi se oprise în pieptul în care inima bătea anapoda.

    Vreau să las un pomelnic, părinte”. „Scrie pe cei vii și pe răposați și…” Apoi, când am pus pe mescioară hârtia scrisă atunci, în grabă și cu mare neștiință, împăturind în ea niște bani, părintele a zis: „Aista-i pe tăt anu’, așa să știi…”. Și a tăcut iar.

    Am înțeles că nu mai trebuie să rămân. Atunci, mi s-a părut că mă simt smerită și neînsemnată, că va trebui să plec fără să fi folosit nimic din acest privilegiat timp petrecut în prezența Părintelui Cleopa, la care venisem cu toate speranțele… Acum, traduc altfel acea stare: mă simțeam, de fapt, „ofensată”, ignorată…

    M-am întors spre ușă, am pus mâna pe clanță și am apăsat, nehotărâtă parcă, îngăimând stângaci un „sărut mâna, părinte…”.

    Când clanța a făcut un mic zgomot și ușa s-a deschis puțin, glasul Părintelui Cleopa, dintr-o dată plin, puternic și tăios ca o sabie, m-a oprit locului: „Citește Psaltirea la candela aprinsă!…”. Atât! Nimic mai mult. Părintele se întorsese iar la manuscrise, cu spatele la mine, cum mă primise. Am plecat fără să mă simt câtuși de puțin mângâiată, îndrumată în calea pe care aveam să merg mai departe.

    Au trecut doi-trei ani de la acea întâlnire cu Părintele Cleopa. Nu i-am urmat atunci, imediat, sfatul, considerându-l, într-un fel, formal, „ca să scape de mine”…! Apoi, când „Domnul a întărit peste mine mâna Sa”…, când necazul m-a copleșit, mi-am adus aminte de „canonul” dat de Părintele Cleopa și am început, încet-încet, să-l împlinesc. Treptat, am simțit că ceva blând și cald mă învăluie uneori numai uneori! iar, alteori, gândurile la cele ale lumii acesteia, de la cele mai importante la cele mai neînsemnate, îmi împrăștie mintea, iar ochii citesc singuri cuvintele Psalmilor, fără ca inima să le primească și ea.

    Dar ceea ce am înțeles acum din felul cum s-a arătat atunci față de mine Părintele Cleopa mă scoate la limanul unei concluzii, pe cât de incomode și stânjenitoare, pe atât de ziditoare: ceea ce-mi lipsea atunci nu era credința, nu era vorba nici măcar de slăbirea ei. Acum înțeleg și cred că, de fapt, nu era prea lămurită în mine, în adevăratul ei înțeles, o virtute dintre cele mai de seamă, care pot conduce sufletul, cu adevărat, către mântuire: smerenia! Nu numai că n-aveam smerenie — și nici nu prea știam multe despre aceasta, cum și astăzi știu foarte puțin! —, dar aveam cu prisosință slavă deșartă.

    Asta trebuia să-i fi spus atunci Părintelui Cleopa, să fi căzut în genunchi și să-i fi mărturisit acest lucru „și mai mari decât acestea” —, să fi profitat de șansa rară de a mă dezvălui sub Taina Sfintei Spovedanii, de a mă lăsa „ispitită” sub patrafir de harul său duhovnicesc, care m-ar fi făcut, desigur, să mă cunosc așa cum eram, așa cum sunt și cum, din păcate, nu știu mulți duhovnici să-ți îndrume gândul pe calea mărturisirii totale și, poate, a unei oricât de târzii metanoia… (…)

    … Nu l-am mai văzut… N-am mai urcat treptele cerdacului său, iar acum… sunt trei ani de când el le-a coborât pentru ultima oară…

    Îmi sună în urechi vorbele Preacuvioșiei Sale dintr-un interviu la radio, în emisiunea Cuvânt și suflet. Spunea Părintele Cleopa despre credincioșii care îi sorbeau, seară de seară, cuvântul de zidire sufletească, acolo, sub umbrarul din fața chiliei: „Ei vin, săracii, aduși de îngerii lor păzitori fiecare cu năcazu’ lui…, el vine cu credinłă și, dacă se tămăduiește, nu-i de la mine, îi de la Dumnezeu!… Vin săracii, ca albinele; când îi văd, m-apucă plânsu ‘…aleargă, săracii, ca să câștige iertarea păcatelor, pentru credința lor curată cu care aleargă la Domnul… !„

    Câtă blândețe, câtă înțelegere, câtă iubire! …

    Da, pentru că ei, aceia, stăteau cuminți și așteptau să se ivească în cerdac Cuvântul Adevărului, rostit de glasul Părintelui Cleopa! Cuminți și …, mai ales, smeriți!… „Iacătă la ei cum stau!… Dac-aș avea o traistă, să-i pun într-o traistă, să-i duc în Rai. Să-i dau într-o grădină frumoasă, acolo…”. Așadar, îi socotea dintru început, numai văzându-le evlavia, smerenia și îndelunga-răbdare, vrednici de a viețui în Rai! Știa ce știa marele duhovnic! … Nici acum nu cred că m-aș putea afla și eu în traista aceea…

    Și mai știa ceva, atunci, Părintele Cleopa: că nu citisem, până la vremea aceea, nici o dată Psaltirea! … „Citește Psaltirea la candela aprinsă!”.

    Da, Părinte Cleopa, citesc, mă străduiesc, dar nu îndestul și nici cu credință tare. Ziceam că am slăbit în credință. Cred că nici n-o aveam pe atunci, așa cum se cuvine să fie în sufletele hrănite cu dragostea de Hristos.

    Acum aș ști ce să spun când aș intra în chilia Sfinției Tale, părinte arhimandrit… Oare, într-adevăr aș ști? Poate! Dar…

    Lidia Popița-Stoicescu; din cartea: Mânca-v-ar Raiul! vol. IV

       

Continue Reading

   
 
 
Preluat de pe: Cuvant de folos

Loading...
Articolul precedentLacrimile ÎPS Ioan al Banatului, rostind cea mai frumoasă predică despre iubire
Articolul următorEvanghelia Fiului Risipitor