Acasă Ortodoxie Am venit să te văd cum mănânci mucenici, tată

Am venit să te văd cum mănânci mucenici, tată

53
0

Tata mânca mucenici și mucenicii îmi displăceau deplin. Se închina de trei ori, scurt, pe furate, ca brăilenii din portul unde crescuse, și pe fața lui citeam o teamă mare și Tata părea mic și umil. Umil, dar tare frumos mai părea. Și după ce se închina fulminant se așeza la masă, privind în gol și șoptind un ”Doamne ajută” larg cât un orizont de mare. Era un om plin de tabieturi, dar mâncatul mucenicilor în 9 Martie le întrecea pe toate. Că nu era nimic de înțeles în supa aia dulceagă, în opturile alea de aluat fiert pe care Tata le învârtea cu lingura, privind mereu în gol. Visam ciocolată. Asta visam atunci, nu zeamă de nucă și aluat fiert îndulcit cu zahăr de pe cartelă. Și nu era nimic de înțeles, dar, deși nu era de înțeles, surprinsesem două chestii tulburătoare în povestea mucenicilor; că nu-l deranja că nu mâncam (”hai Tată, nu mă obliga, chiar nu-mi plac!”), și golul din privirea lui.

 Că nu mâncam. Învârteam lingura în mucenici prefăcându-mă că-i mestec, până se termina tot circul ăla jenant. Nici nu era de mâncat, simțisem asta, nu ne strângeam la masă să mâncăm mâncare, era un ceremonial și faptul că nu-i surprindeam înțelesurile îmi tăia pofta de mâncare. Și acum sunt la fel de ignorant; când nu înțeleg ceva, mă ridic și plec în altă lume unde pricep măcar puțin. Dar Tata mă răbda nemâncând, doar privindu-l. Știa ceva.

 Și s-a dus Tata, s-a dus. Ochii lui albaștri ca Egeea s-au stins în palmele Mamei, iar Mama, în brațele căreia muriseră sute de oameni, s-a oprit și n-a mai știut să facă nimic. Așa e când te desparți de tine, nu mai știi să faci nimic.

 Am rămas în locul lui, și în locul meu e Mihai. În ziua asta, de nouă martie, îmi crește o carne tremurândă pe suflet și din gură-mi cad oftaturi, în salbă îmi cad, neîntrerupt. Între timp am înțeles totul; că nu în gol se uita Tata, mâncând mucenicii, ci se uita la Bunicul, cum se închina mâncându-și porția lui de mucenicie. Și că de asta era fericit că-l priveam, că-n golul din privirea lui mă vedea pe mine acum, stând în capul mesei și privindu-l dincolo de moarte, privindu-l cum măncâncă mucenici cu Bunicul, cu Străbunicul și cu toți cei patruzeci de sfinți din Sevastia.

 Lui Mihai nu-i plac mucenicii, nu i-au plăcut niciodată. Mă privește razant și se foiește, așteptând să se termine povestea asta mistică și să se întoarcă la ale lui, care or fi alea. Dar în fiecare an sunt mulțumit că acceptă să stea la masă când mănânc mucenici. Într-o zi va fi în locul meu și va privi în golul supei și va vedea că pentru cine iubește nu există ger, și iadul nu-i decât o supă îndulcită cu veșnicia lui Hristos.

 E târziu deja, decidem să ne așezăm la masă și să mâncăm mucenici. Mi-am pus pe suflet zăpada tuturor oftaturilor din lume, mi-am pus-o. Și se deschide ușa brusc și-apare Mihai, ”Dumnezeule Mare, ce cauți acasă, fiule, trebuia să fii la Cluj, nu?” ”Am venit să te văd cum mănânci mucenici, tată, nu puteam să te las să mănânci singur…”

 Și asta nu e tot. Îmi mai cade inima o dată și se izbește drept de cer și se umple de lacrimi. Roxana, frumoasa lui, îmi întinde un borcan cu mucenici, ”v-am făcut mucenici, cum face Mamaia la noi, în Oltenia…”, și-mi cumpără toată inima cu un litru de apă dulce în care plutesc opturi infinite de aluat.

 Și ne rugăm. După tradiția familiei, eu încep rugăciunea, apoi îl lovesc cu cotul pe Mihai, el continuă un timp și cotul lui transmite rugăciunea Roxanei, apoi cotul lui Mihai îmi dă dezlegarea la binecuvântare, ”Doamne Iisuse Hristoase, binecuvântează masa acesta…”, și ne așezăm în jurul lacului din Sevastia și-l sorbim dintr-o sorbire, și parcă niciodată n-a fost mai pascală masa asta rituală, parcă niciodată, și morții Roxanei din Oltenia vin în Năsăud cu noi și supa e plină de ochii alor noștri, plânși de dor și de promisiunea că ne vom revedea, că Hristos a înviat și-a călcat moartea cu moarte și pentru cine iubește nu există sfârșit și nici uitare nu există, nu…

 Share:Click to share on Facebook (Opens in new window)Click to share on WhatsApp (Opens in new window)Click to share on Twitter (Opens in new window)   
 
 
Preluat de pe: Mărturie athonită

Loading...
Articolul precedentZilele aliturgice, zile de ajunare
Articolul următorCel ce se cercetează corect pe sine nu se îndreptăţeşte