Acasă Ortodoxie Pot vaccinurile pe bază de ARN-mesager să provoace modificări genetice?

Pot vaccinurile pe bază de ARN-mesager să provoace modificări genetice?

24
0

    Terapia genică pe bază de ARN-mesager, folosită în principalele vaccinuri anti-COVID aflate pe piață, a ridicat numeroase semne de întrebare legate, printre altele, de posibilitatea modificării ADN-ului uman. Absolut toate informațiile și ghidurile oficiale de vaccinare ne dau asigurări că acest lucru nu se va întâmpla sub nici o formă, deoarece, susţin ele, „ARN-ul-mesager nu intră în nucleul celulei (acolo unde se află ADN-ul) și are structura și compoziția chimică diferită de ADN. Prin urmare, ARNm nu poate fi încorporat în genomul uman”. În ce măsură se justifică însă acest entuziasm și asigurările autorităților în privința terapiei genice aplicată prin intermediul vaccinului? (V.G.)

  Într-un interviu acordat recent canalului de televiziune cipriot „Sigma”, Prof. Ioannis Ioannidis, cunoscutul epidemiolog de la Universitatea din Standford, își exprima elegant îndoiala față de procentele uriașe de siguranță, de peste 90%, pe care se presupune că le au vaccinurile anti-COVID-19. Iar acesta este numai unul dintre oamenii de ştiinţă care ridică semne de întrebare privind aceste vaccinuri.

 Trecând în revistă istoria terapiei genice, vom constata că, începând cu primul deceniu al secolului nostru, s-au dezvoltat tot mai mult cercetările privind așa-zisele elemente mobile ale genomului, cunoscute şi sub denumirea de Junk ADN sau elemente transpozabile. La mamifere, ele constituie aproximativ 45 % din întregul genom. Aceste elemente sunt considerate astăzi un fel de arhitecţi ai genomului, în sensul că, prin mecanismul de „copy-paste” şi prin transpunerea replicativă, reuşesc să-şi modifice poziţia în cromozom, şi chiar să introducă noi fragmente de ADN în genom.

 La om, elementele transpozabile active sunt retroelementele: elemente transpozabile ARN numite „LINE-1” (Long Interspersed Nuclear Elements, „elemente nucleare intercalate lungi”) sau „L1”. Deşi constituie aproximativ 17% din genomul uman, ele exercită un rol esenţial în remodelarea genomului, în procesele epigenetice, dar şi în apariţia cancerului,,, a bolilor autoimune şi a altor afecţiuni, precum schizofrenia. De pildă, în apariţia cancerului hepatic de sorginte virală, factorul LINE-1 joacă un rol determinant.

 O observaţie importantă este aceea că proteinele codificate de LINE-1 – ORF1 şi ORF2 – sunt supra-exprimate în mai multe cancere,, în boli precum autismul şi schizofrenia, dar şi la persoanele expuse mai mult stresului oxidativ. Există, desigur şi mecanisme de control al LINE-1, care împiedică, la majoritatea oamenilor, mutaţiile cancerigene,, . Dar există deopotrivă şi mecanisme ‒ cum sunt intoxicaţiile cu metale grele sau cu xenobiotice ‒ care induc o activitate patologică a acestor elemente transpozabile.

 Impactul genetic al virusului SARS CoV-2

 În privinţa infectării cu SARS CoV-2, lucrurile sunt destul de clare. Un studiu publicat la sfârşitul anului trecut demonstra faptul că materialul genetic al virusului poate ajunge să fie inserat în ADN-ul uman, chiar şi în lipsa enzimei revers transcriptaza, care, în general, face posibilă transcrierea în ADN-ul uman a ARN-ului viral.

 „Eroul” mutaţiilor genetice pe care le poate produce virusul SARS CoV-2 nu este altul decât LINE-1, adică unitatea genetică de comandă a modificărilor genomice. Se pare că însuşi virusul poate creşte activitatea acestui element transpozabil, demonstrează studiul, favorizând astfel transcrierea ARN-ului viral şi pătrunderea în nucleu, unde are cale liberă adiţionării la ADN-ul uman. Aceasta ar explica, potrivit cercetătorilor, faptul că, la distanţă destul de mare de o infecţie şi chiar de o vindecare a bolii, ARN-ul virusului mai poate fi depistat, deşi infecţii nu au mai existat între timp.

 Din nefericire, după cum se va putea constata, pe căile unor mecanisme celulare asemănătoare, şi ARN-ul vaccinului anti-COVID poate ajunge în genom. În principiu, publicul larg şi chiar personalul medical ştiu prea puţin despre evoluţia terapiei genice în ultimele decenii, fapt care face ca lucrurile să pară foarte confuze atunci când se vorbeşte despre posibilitatea ca un ARN injectat în corpul uman să producă o mutaţie genetică. În esenţă însă, în cele mai multe cazuri, terapia genică chiar asta urmăreşte: inserţia unei noi gene în genom, fiind o preocupare mai veche a cercetătorilor ce doresc vindecarea diferitelor boli prin intermediul acestei metode. Există deja o întreagă literatură pe această temă, demersurile debutând încă din anii ʼ90, când se anticipa chiar folosirea unor virusuri sintetice şi a unor produşi lipidici, lipozomali, ca vehicule pentru penetrarea celulei ‒ aşadar, nimic extraordinar în vaccinul actual, după 25 de ani de cercetări în această direcţie.

 De asemenea, folosirea ARN-ului în acest scop este cât se poate de cunoscută în mediile de specialitate,. De pildă, se vorbeşte mult despre faptul că un retrovirus, precum HIV-ul, se poate insera în ADN-ul celulei-gazdă, însă se are mai puţin în vedere că şi un virus ARN poate face acelaşi lucru,. Metoda presupunea, într-o primă fază, folosirea ca vehicule pentru penetrarea nucleului şi inserarea în cromozom a sistemelor „Sleeping Beauty” şi „piggyBac”, care sunt vectori hibrizi de transfer de gene, utilizați în terapiile genice.

 La începutul anului 2010 însă, se experimenta deja integrarea în genom a materialului genetic al unui adenovirus, cu ajutorul vectorului retrotranspozabil LINE-1. Aceasta, pentru că se ştia deja că acest element genetic poate sluji ca vehicul pentru transportul unui ARN străin în nucleu, în propriul genom. Experimentul reuşeşte. Vaccinul anti-COVID Astra Zeneca, de pildă, foloseşte chiar un adenovirus pentru a transmite informaţia genetică necesară generării anticorpilor la proteina spike.

 Pe de altă parte, în esenţă, discuţia privind posibilitatea apariţiei unor mutaţii genetice se rezumă la afirmarea faptului că degradarea ARNm-ului se produce imediat după ce a fost citit de ribozomi. Potrivit literaturii de specialitate însă, există mecanisme care reglează timpul de citire și degradare a ARN-ului. Dar, în studiile de până în anul 2019, mecanismul de degradare ‒ adică ce anume determină degradarea ARN-ului și ce o blochează ‒ nu era încă deplin înțeles. Pe site-ul fundaţiei GAVI a lui Bill Gates se afirmă că acest timp este de 72 de ore, dar, practic, nu ştie nimeni răspunsul la această necunoscută. Afirmaţia rămâne astfel la nivelul unui optimism nejustificat sau neverificat ştiinţific.

 Aşadar, pentru a face improbabilă mutaţia genetică produsă de mARN-ul introdus în corpul uman prin vaccinare, ar trebui să fie îndeplinite cel puţin două condiţii:

 1. Timpul de viaţă al acestui mARN să fie suficient de scurt pentru a se reduce la maxim probabilitatea copierii sale către de proteinele ORF1 şi ORF2, exprimate de LINE-1.

 2. Activitatea elementului retrotranspozabil LINE-1 să fie scăzută, ceea ce iarăşi ar reduce mult probabilitatea acestei copieri a mARN-ului proteinei skipe. În nici unul dintre cazuri însă, indiferent de condiţii, această probabilitate nu poate fi zero, aceasta fiind o observaţie extrem de important de reţinut.

 Aşadar, în caz contrar, adică în condiţiile în care mARN-ul proteinei spike ar rezista mai mult până la dizolvare, iar activitatea lui LINE-1 ar fi crescută, ar putea fi foarte mare probabilitatea – căci despre probabilitate este vorba – ca acest ARN să pătrundă în nucleu pentru a se adiţiona ADN-ului nostru.

 Cauze ale vulnerabilității genetice

 Având în vedere aceste lucruri, ce ar putea să împiedice inserţia mARN-ului injectat prin vaccin în ADN-ul uman? Care este probabilitatea copierii mARN-ului străin în genom, prin transformarea lui într-o secvenţă ADN, cu ajutorul elementului transpozabil LINE-1? Răspunsul este dat de gradul de activare a acestui element, care, la rândul lui, depinde de stresul oxidativ, de infecţii, intoxicaţii şi de alţi factori de activare a acestui element mobil. Aşadar, dacă infecţia cu ARN-ul străin, produsă prin intermediul vaccinului sau al unei infecţii cu un virus ARN, are loc în perioada în care elementul retrotranspozabil LINE-1 este activat, probabilitatea ca acesta să fie copiat şi introdus în genom pentru a fi adiţionat propriului nostru ADN devine foarte mare. Aceasta, mai ales în condiţiile în care însuşi mARN-ul respectiv este capabil să rămână mai mult în citoplasmă până va fi distrus.

 Care va fi efectul pătrunderii ARN-ului străin în materialul nostru genetic? Desigur, consecinţele nu pot fi ușor anticipate. Dar, de pildă, în cazul vaccinurilor anti-COVID pe bază de mesager ARN, producerea ulterioară de proteină spike va conduce, cel mai probabil, la o boală autoimună, atâta timp cât anticorpii neutralizanți anti-proteina spike deja s-au produs prin infecţia iniţială.

 Esenţial rămâne însă faptul că noul vaccin anti-proteina spike inaugurează, la scară largă, o nouă epocă a terapiilor bazate pe inginerii genetice, care vor determina alterarea materialului genetic uman. Cum ne putem apăra?

 Dr. Bioetician Virgiliu Gheorghe

 Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Martie 2021

 Foto: Ratz Attila Dreamstime.com

 MARTIE 2021

 

                                 
 
 
Preluat de pe: Familia ortodoxă

Loading...
Articolul precedentProfeție teribilă legată de Icoana Maicii Domnului „Portărița”
Articolul următorÎn nepocăinţa noastră, vorbim despre pocăinţă