Home Ortodoxie Totul despre post. Postul ca terapie și profilaxie

Totul despre post. Postul ca terapie și profilaxie

123
0

   Postul și Iubirea

     Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Mat. 17, 21). Un adevăr unic, imposibil de contrazis, infailibil și demonstrat experimental, mărturisit atât de oamenii de știință, cât și de Părinții Bisericii. Puterea vindecătoare a postului este indiscutabilă. Postul trebuie ințeles în adâncul semnificațiilor sale și nu în versiunea secuIară a unei „cure de slăbire„. Spusele lui Hristos ne învață că postul este cea mai puternică armă împotriva demonilor dacă este cuplat cu rugăciunea și că cel mai puternic demon este vulnerabil la efectele postului, care devine antidotul celor mai intratabile cazuri de demonizare. Postul și rugăciunea sunt invariabil conectate în scrierile creștin ortodoxe.

    Postul este o formă de lucrare a dragostei, o dovedire a dragostei ca și rugăciunea și milostenia. Aceste trei ocupații de bază ale creștinului sunt incluse în primele invățături ale Mântuitorului în Evanghelia după Matei. O lucrare a dragostei este petrecere cu Dumnezeu, sărbătoare a sufletului, iar postul este petrecere cu Dumnezeu. „Cine postește sfintele posturi de peste an, miercurile și vinerile, și de poate și lunile, unul ca acela duhovnicește prăznuiește, chiar și când nu este sărbătoare„, ne spune părintele Cleopa. Postul ocupă un rang foarte înalt în ierarhia metodelor ascetice de purificare. Teologia mistică îl confirmă ca pe un mijloc extrem de eficace al luptei cu pofta. Atât cei sănătoși cât și cei bolnavi, cu anumite excepții sau scutiri trebuie să țină post. Nu trebuie să uităm că toți, de fapt, suntem bolnavi chiar dacă, de cele mai multe ori, nu recunoaștem. Deci, postul este o formă de profilaxie generală a bolilor spirituale și organice, cât și o metodă de tratament pentru ambele. Este interesant de remarcat că unul din Părinții Apostolici ai Bisericii realizează o ierarhizare: „Bună este dar, milostenia ca pocăință a păcatului; mai bun este postul decât rugăciunea, iar milostenia mai bună decât amândouă„. Dacă ne gândim la salvarea ninivitenilor după un post de numai trei zile, ne dăm seama de puterea postului.(…) Numărul aproximativ al zilelor de post într-un an, conform canoanelor ortodoxe se ridică la 180 de zile, ceea ce reprezintă o jumătate dintr-un an calendaristic (…).

    Începând cu Sfânta Scriptură și continuând cu scrierile și epistolele primilor Părinți Apostolici din secolul întâi, postul rămâne o constantă preocupare și un mod de viață pentru creștinul ortodox. Nu neapărat pentru virtuțile sale terapeutice, cât ca modalitate de apropiere a creștinului de Dumnezeu, însă pentru că în zilele noastre suferința umană s-a amplificat pierzând calitatea de „suferință în iubire” sau „suferință ca jertfă„, postul a revenit în atenția creștinilor ca modalitate terapeutică principală în patologia pnevmatică sau somato-noetică și adjuvant în terapia bolilor psihosomatice. Părinții contemporani îl tratează exhaustiv în scrierile lor pentru a-i confirma și mărturisi valoarea inestimabilă, mai ales în timpurile de pe urmă. Ortodoxia, fidelă dogmelor și Adevărului revelat, readuce în conștiința omului suferind de astăzi învățătura inestimabilă a regulilor, căilor și efectelor postului așa cum a fost predată de Biserica Primară, traducând-o, nu rareori, într-un limbaj accesibil postmodernismului fără a-i altera câtuși de puțin valoarea originară teologică și morală. 

    Am auzit necredincioși ridicându-se vehement împotriva postului, declarând că este o invenție a preoților, o scorneală care nu are legătură cu biblia sau cu adevăratul creștinism. Este de ajuns să menționăm că Biblia conține informații referitoare la postul proorocilor Moise și Ilie, la postul Mântuitorului Iisus, al Sfântului Ioan Botezătorul și multe alte exemple, incluzând recomandarea făcută de Hristos Apostolilor, citată la începutul acestui capitol.

    O căutare simplă pe internet duce la cel puțin 13 referiri la post în Vechiul Testament și 7 referințe în Noul Testament. Găsim pasaje despre post în legătură cu Moise, David, Ilie, Ahab, Darius, Daniel, Esther, Ezra, niniviteni, Sf.Ana, Iisus Hristos, ucenicii Lui, Sf. Ioan Botezătorul, bătrânii Antiohiei, Cornelius, Apostolul Pavel etc.

    Cu toate că Sf. Ioan Gură de Aur se întreabă: „De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie atunci când știm că el luptă împotriva diavolului și ne izbăvește din robia păcatului?” Scientismul sceptic modern și postmodern preferă să studieze și să obțină concluzii științifice experimentale ale beneticiilor postului, pentru a testa ceea ce a fost revelat și verificat deja. În modul cel mai previzibil rezultatele cercetării științifice au confirmat și întărit credința celor puțin credincioși și au eliminat orice urmă de scepticism legată de acest subiect. Cel puțin în legătură cu efectele benefice ale postului cercetarea științifică a ajuns la concluzii valide și evidente, care au devenit premisele inițierii unor scheme terapeutice din cele mai variate având la bază postul, cu succese confirmate statistic prin studii serioase în spitale, cât și în numeroase clinici medicale și psihiatrice din Europa, mai ales din America (…).

    Postul este un medicament, un tratament integral al unității suflet-trup, care nu poate lipsi din arsenalul terapeutic al unei medicini a iubirii. De asemenea, postul nu este în mod primar direcționat către sine cât către Dumnezeu și că efectul vindecător capătă putere prin intervenția divină corelată cu postul. Postul conduce la o legătură mai puternică cu Dumnezeu. „Legea postului e foarte simplă: să renunți și la ceea ce ai putea avea. Pentru Dumnezeu„.

    Am vorbit cu mulți preoți care susțin cu tărie că rugăciunile au mai multă putere în timpul postului, și că în general orice intervenție eclesială în timpul postului este mai eficientă. Moliftele Sf. Vasile cel Mare se fac după post obligatoriu. Postul este din acest motiv și unul din mijloacele de pregătire pentru rugăciune, premerge actului de „vorbire cu Dumnezeu” permițând omului nu numai să se facă „auzit” de Dumnezeu mai bine, ci să-L și „audă pe Dumnezeu mai clar„‘, permeabilizând canalele sufletești ale comunicării cu Dumnezeu. Postul realizează o „mutație” de stare, trecând corpul și sufletul pe un alt plan onto-fiziologic. Efectul vindecător al postului constă în smulgerea corpului din boală, nu în alungarea bolii din corp. „Postul ne învață înainte de toate să avem o atitudine corectă față de propriul nostru corp, cu toate nevoile și impulsurile sale. Prin post, noi învățăm trupul să participe la viața spirituală, astfel încât să devină, pentru a utiliza expresia Sf Maxim Mărturisitorul, „mesagerul sufletului”, Țelul nostru nu este represiunea trupului, ci transfigurarea lui„.

    Ce este postul?

    Biblia prezintă postul ca pe «ceva» ce este bun, profitabil și benefic„.

    Postul este un salt ierarhic, un proces de tranziție spre o altă stare a ființei, mai puțin sau deloc cunoscută de cei ce nu au postit niciodată.

    Dacă ești același om după sfârșitul postului, înseamnă că nu ai postit„, absența schimbării fiind astfel indicator al unui post „greșit” ineficient.

    Practicat în totalitate, adică implicând și înfrânarea de la distracții, petreceri și satisfacerea oricărei alte plăceri, postul devine un instrument al autocunoașterii, al găsirii de sine și al unei înțelegeri mult mai clare a realității personale în relația cu Dumnezeu. „Scopul postului este de a slăbi într-un anumit grad legăturile cu lumea lucrurilor materiale și cu mediul înconjurător, pentru a ne ajuta să ne concentrăm puterile spirituale asupra celor nevăzute și eterne” (Ole Kristian O. Hallesby). Sfântul Ioan Hrisostom, unul din Părinții timpurii ai Bisericii creștine a insistat pe ideea importanței postului atât din punct de vedere duhovnicesc, cât și psihosomatic, descriind efectele binefăcătoare asupra stăpânirii dorințelor, vindecării de patimi, calmării temperamentelor colerice și a izbucnirilor de mânie, precum și asupra unor afecțiuni trupești cum ar fi durerile de cap sau tulburările de vedere etc. Prin post se modelează atât trupul, cât și sufletul. Este o sculptură integrală a ființei în esența și manifestările ei. Mai puțina hrană a stomacului, postul este definit ca „hrană a sufletului” (Ioan Hrisostom). Trecerea printr-o perioadă de post are ca rezultat transformări profunde la toate nivelele fiziologiei unității trup-suflet, restabilind legăturile rupte și conexiunile distorsionate și reparând defectele unor mecanisme maladaptative acumulate, asimilate și utilizate compensator cu efecte patogene sesizabile. A posti înseamnă a folosi postul ca armă atât în războiul extern cu agresorii ce provin din mediul ambiant, cât și ca armă subtilă și profundă a războiului nevăzut cu lumea păcatelor, cu omul cel vechi și cu puterile întunericului. Prin post se produce o reechilibrare a funcțiilor fiziologice corporale și se obține puterea și stabilitatea necesară rezistenței în fața oricărui tip de atac. După cum afirma și Paracelsus, postul este cel mai mare remediu, doctorul dinlăuntru al fiecăruia, iar Plutarh sfătuia că „decât să folosești medicamente mai bine postește astăzi„. Înfrânarea de la mâncare este atât de importantă încât până și popoarele precreștine și-au dat seama de beneficiile postului, pe o piramidă egipteană găsindu-se o inscripție datând din anul 3800 înainte de Hristos pe care scria că „Oamenii trăiesc dintr-un sfert din ceea ce mănâncă, iar din celelalte trei sferturi trăiesc doctorii„. Astăzi am ajuns la aceleași conduzii în privința alimentației, cunoscând ponderea patologiei datorate exclusiv unei nutriții defectuoase. Sfinții Părinți au accentuat însă faptul că lăcomia pântecelui este sursa unui întreg șir de patimi, declanșate de satisfacerea poftei stomacului, legând astfel actul alimentației de patologia duhovnicească.

    Postul reprezintă o formă de antrenament de luptă, o stare de pregătire, de trezvie a duhului, în aceeași măsură în care este și o luptă efectivă cu poftele și patimile. Este o stare, dar și o acțiune, o angajare ofensivă pentru cucerirea unui nou teritoriu spiritual, cât și defensivă în favoarea unei poziții deja ocupate.

    Este o intrare în acțiune, un sacrificiu al egoismului și al filautiei într-o desfășurare fără de care nu se poate ajunge la țintă, pentru că rațiunea, gândirea, hiperanaliza, scenariile fabricate de imaginație paralizează intrarea în acțiune, prin post creându-se o punte peste această falie dintre conștiință și faptă.

    Asceza creștină nu este o formă pasivă de autoabandon, de imersie în inacțiune și imobilitate, ci o lucrare a trezviei, o abordare a relației cu eul interior și cu Dumnezeu. Umplerea stomacului nu permite această relație, reprezentând un real obstacol, prin predominanța trupului și hiperactivitatea sau hipersolicitarea acestuia. Agitația trupului, întreținută de alimentație, inhibă posibilitatea sufletului de a intra în legătură cu Dumnezeu. Hrana trupească sufocă hrana spirituală, îi împiedică asimilarea, mintea fiind subjugată digestiei. Postul calmează această turbulență corporală. „Bucură-te, că prin postire ai domolit săltările trupului„, îi cântăm in acatist Sfântului Prea Cuvios Părinte Grigorie Decapolitul.

    Prin post se ajunge la autocunoaștere, la înlăturarea măștilor și renunțarea la deghizările ce întrețin un mod de viețuire artificial, alimentat cu himere, riscant și dăunător omului duhovnicesc.

    Indiferent de circumstanțe, prin post se creează condițiile unui înnoit și îmbogățit mediu intern, ideal pentru procesul de vindecare din profunzime. (…) Prin Iisus Hristos postul este confirmat și cerut ca parte integrală a unei vieți creștine orientate in direcția mântuirii. Contemporanii lui Iisus, apropiații Lui, nu posteau, căci Mirele era cu ei, dar succesorilor acestora li s-a prescris postul.

    Postul este un aspect practic al unei discipline duhovnicești, o rânduială creștină strâns conectată cu citirea scripturilor, cu meditația, cu rugăciunea și practicarea virtuților creștine în cadrul unui mod de viață dedicat lui Dumnezeu și având ca scop desăvârșirea, mântuirea sufletului și intrarea în Împărăția Cerurilor.

    Postul este o rezolvare a problemei hranei, o corectare a direcției, în sensul aplicării principiului hiristic conform căruia oamenii nu numai cu hrană se vor hrăni, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu (…).

    Ce nu este postul?

    Postul nu este o dietă, nu este un regim alimentar, nu este destinat scăderii în greutate, nu este tratament al obezității sau tratament estetic, nu este destinat înfrumusețării exterioare a trupului și nici îmbunătățirii condiției fizice.

    Contrar aparențelor sale privative „scopul postului nu este niciodată pedepsirea sau rănirea trupului„. Postul nu se traduce printr-o supărare față de propriul trup, ci mai degrabă printr-o decizie conștientă de a ignora trupul, focalizând atenția asupra sufletului.

    Intenția postului nu este să pedepsească trupul, ci să redirecționeze atenția către Dumnezeu„.

    Postul nu este o practică magică, nici un tratament alternativ. Este lipsit de conotații punitive sau autoagresive. Nu apelează la energii, duhuri, ghizi spirituali, magnetism, nu este o terapie energetică, nici o paramedicină.

    Scopul postului nu este o agresiune asupra trupului. Intenția sa nu este de a slăbi trupul sub anumite limite pentru că aceasta are totuși loc în timpul postului, dar cu o măsură și destinație precisă. Schimbări în corp au loc, indubitabil, în timpul unui post de 40 de zile dar acestea nu sunt consecința unei intenții autodistructive sau sinucigașe și nici a unui efort autovindecător. Coexistența unei boli trupești poate elimina necesitatea postului atât din motive medicale, cât și din motive duhovnicești. „Postirea chinuiește trupul când este însoțit de boală. Deci un trup care postește prin boală nu mai are nevoie să postească de mâncăruri”. Astfel postul se supune unei iconomii duhovnicești ce îi atestă flexibilitatea și caracterul de „unealtă„. „Nu suntem ucigători de trupuri, ci ucigători de patimi „. În aceeași ordine de idei, a subscrie sloganului: „Călătorul și bolnavul nu țin post” este o eroare, pentru că și călătorii și anumiți bolnavi pot ține post. În aprecierea necesității și a permisivității postului este exersată aceeași expertiză, rânduială și folosit același discernământ ce caracterizează Ortodoxia, orice situație specifică necesitând însă și o evaluare medicală.

    Nimeni nu neagă blândețea iconomiei Dreptei Credințe a cărei flexibilitate nu aduce atingere canoanelor în vigoare. Dacă un minimum necesar de hrană adaptată nevoilor specifice unui anumit tip de boală aduce putere trupului, un exces de hrană nu-i va conferi supraputeri și nici vindecare. Este cunoscută concepția că bolnavii de cancer supraalimentați vor tolera mai bine ședințele de chimioterapie, fapt infirmat de studii americane ce au constatat tocmai contrariul. De aceea, măsura și discernământul sunt puncte-cheie ale evaluării stricteții postului. Stabilirea acestei măsuri prezintă similitudini cu dozajul medicamentelor în farmacoterapie. O doză mai mare nu aduce nici un beneficiu, ba din contră, poate crea probleme, iar o doză prea mică nu are efectul anticipat. Este preferabilă doza minimă ce provoacă efectul maxim.

    Scopul postului

    Postul este benefic din punct de vedere spiritual pentru credincioși„.Cu toate că nu este o agresiune asupra trupului, postul are caracteristicile unei agresiuni, ale unui război; el este o luptă, dar nu împotriva trupului, ci a poftelor acestuia. El nu pedepsește trupul, dar se luptă cu tendințele obscure și rebele ale acestuia. Orice înfrânare este o luptă cu tendințele adânci ale plăcerii și excesului. Postul este astfel o luptă eficientă cu patima desfrânării, sub orice formă s-ar prezenta ea.

    Postirea este un exercițiu al înfrânării, o metodă de dresaj a zonelor animalice și subanimalice din noi, o supunere a trupului de către suflet, prin restabilirea autorității sufletului asupra ființei. Sfântul Ioan de Kronstadt afirmă că lenea, trândăvia, zăbovitul în pat, mâncarea și băutura în exces, dincolo de nevoile stricte ale organismului, au drept consecințe, răcirea inimii, slăbirea rugăciunii, îndepărtarea de Dumnezeu și diminuarea intensității vieții duhovnicești în general. De aceea Sf. Ioan de Kronstadt ne sfătuiește că „trebuie mereu să ne înfrânăm trupul, ca să se supună duhului„.

    Postul reconfigurează o ordine și o ierarhie fiziologică a dominației spiritului asupra cărnii, a absolutului asupra relativului, a veșnicului asupra efemerului, a duhului asupra lumii. Vorbind chiar despre postul trupesc, părintele Stăniloae afirmă că este „o încordare a voinței și o reașezare a domniei spiritului asupra trupului„. Altfel, slujind cărnii, se cade în idolatrie. După cum ne spune și Sf. Ioan de Kronstadt: „Lăcomia pântecelui este idolatrie, având drept idol pântecele„. Grijă mare trebuie avută ținând seama de faptul că și înfrânarea excesivă, peste măsură, poate duce la dezechilibre psihosomatice și sufletești.

    Scopul nostru nu este de a ține un post cât mai eroic. Scopul nostru este ca prin postul respectiv sâ facem efortul cel mai mare pe care-l putem face în momentul respectiv fără să bruscăm structura noastră duhovnicească”.În ceea ce privește efectele postului asupra trupului, se știe din experiența ascetică faptul că excesele acestuia sau lipsa de măsură în înfrânare pot duce la stări de astenie sau slăbiciune fizică, în detrimentul performanței fizice și duhovnicești. În acest sens, părintele Cleopa explică dimensiunea cantitativă a postului sau dozajul efortului postitor: „Postul este măsurat pentru fiecare. Marele Vasile zice că cel mai bun dreptar pentru a posti cineva este ca să-și măsoare omul puterea sa firească. Iar măsura înfrânării, zice el, să se ia după măsura puterii trupului„.

    Altfel spus, postul redirecționează foamea noastră spre Dumnezeu„. Postul este un act voluntar de înlocuire a unei hrane cu alta. Un copil de 11 ani a spus că „postim ca să nu ne mai gândim numai la gusturi de mâncare și să ne mai gândim și la gustul de Dumnezeu„. Acest suflet nevinovat a exprimat în câteva cuvinte simple esența postului. Este o intervenție care îl ajută pe om să redevină flămând după Dumnezeu, să-i fie foame de Dumnezeu, de „Pâinea noastră cea spre ființă” și sete de „Izvorul Vieții” și să poată simți din nou că Dumnezeu este hrana de care are nevoie întreaga fire. Postirea este o modalitate practică, activă de reintroducere a omului in circuitul fiziologic al iubirii. Postul este tratamentul unei indigestii generale a acestei lumi, este reeducarea unui mod de alimentație greșit la toate nivelele sale. Postul face tranziția de la hrana morții la Hrana Vieții, de la calea morții la calea vieții, cum scrie și în primul capitol al Învățăturii celor 12 Apostoli: „Sunt două căi: una a vieții și alta a morții; și este mare deosebirea între cele două căi” (Didahia). O afirmație similară și izbitoare prin similitudine o găsim in Epistola lui Barnaba: „Sunt două căi: a învățăturii și a stăpânirii, sau a luminii și a intunericului; iar deosebirea între cele două căi este mare”. Fiecare cale este asociată unei porți. Iar postul are valoarea unei porți spre o stare calitativ superioară a ființei. „Intrați prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă calea care duce la viață și puțini sunt care o află” (Matei 7: 13, 14), Postul este un vector al transformării orientat de la „mintea cea rea a trupului și a sângelui” spre „mintea cea bună a duhului” (Sf. Grigorie Teologul), de la voia orientată spre plăcere și păcat spre voia îndreptată spre mântuire (Cuviosul Ioan Cassian Romanul) sau de la voia/legea păcatului și a morții (Rom. 8, 2), la voia/legea duhului vieții. Postul este o deschidere a porții Vieții în noi, un mod de viață adevărată, cu Dumnezeu, în Dumnezeu, o relație tainică de iubire cu Tatăl Ceresc.

    Calea vieții începe cu iubirea, este de fapt Legea Iubirii. În al treilea paragraf al primului capitol al Didahiei învățătura apostolică menționează deja postul, iar nu orice fel de post, ci acela care diferențiază în mod net, ca și legea iubirii, creștinismul dreptmăritor de orice altă religie: „Postiți pentru cei care vă prigonesc”. Aici postul creștin se diferențiază de toate celelalte prin supremația iubirii pentru dușmani și a iertării acestora, confirmându-și valoarea de corolar al Legii Iubirii. Nu numai rugăciunea pentru dușmani este recomandată, ci și postirea pentru aceștia. Este caracteristica definitorie a creștinismului, pe care o recunoștea și Petre Țuțea ca o calitate ce conferă superioritatea creștinismului. Domnul nostru Iisus Hristos împlinește învățătura adevărată a postului creștin ortodox, pe care o fundamentează ca prilej de bucurie și lucrare tainică. „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat zic vouă, și-au luat plata lor. Tu însă când postești, unge capul tău și fața ta o spală. Ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care vede în ascuns îți va răsplăti ție” (Matei 6:16,17,18). Postul este astfel consacrat ca lucrare a interiorității.

    Tipuri de post

    Postul este împărțit în mod artificial (didactic) în: post trupesc (fizic, alimentar) și post spiritual (în tradiția/concepția vestică) sau duhovnicesc (în creștinismul ortodox răsăritean).

    În ce constă postul?

    Postul biblic se referă Ia renunțarea la mâncare. Substantivul „post” sau „postire” este „tsom” în ebraică și „nesteia” in greacă. Traducerea literală din ebraică ar fi „să nu mănânci” iar din greacă „fărâ mâncare„.Dicționarul biblic Unger ne explică cuvântul ebraic „sum” prin „a acoperi gura” sau grecescul „nesteuo” prin „abținere„.

    Efectele postului

    Concepția vestică vorbește de dobândirea prin post a unei „clarități spirituale a gândirii”. Postul ne ferește de patimi. Postul ne vindecă de patimi. Postul ne ferește de boli trupești datorate exceselor. Postul ne vindecă de boli trupești.

    Postul restabilește echilibrul între suflet și trup ca stare normală în care „sufletul trebuie să spiritualizeze trupul și trupul să fie mediul de lucrare a spiritului„.

    Postul are ca efect păstrarea neprihănirii (Pr. Stăniloae), după Sfinții Părinți. Sf. Marcu Ascetul, citat de părintele Stăniloae, tratează efectele nefaste ale exceselor alimentare și a excesului de alcool la tineri, traduse, în special, prin „îngrămădirea sângelui și împrăștierea duhului„.

    Postirea este un canon-tratament pentru evitarea repetării păcatelor și a recăderii în patimi, deci nu este numai profilaxie primară, ci și profilaxie secundară, prevenire a reîmbolnăvirii, a reîmpătimirii. Postul diminuează puterea distructivă a poftelor. „Mâncările de post au și ele rostul de a slăbi puterea nereținută a poftei, care face din om un rob și-i ia putința de a vedea și altceva în cele ce mânâncă decât materia de consumat„.

    Prin post ființa umană iese de sub controlul mâncării, dominând actul hrănirii și reconferindu-i valoarea inițială și principală, de a asigura strict cele necesare vieții. Se iese prin post din robia alimentației ca plăcere, ca mod de satisfacere a unei voluptăți gustative. Rațiunea nu mai este sclava poftelor, ci se reinstaurează în funcția ei firească. Postul permite hrănirea cu hrană duhovnicească și conștientizarea faptului că și sufletul are nevoi și o foame de absolut, niciodată satisfăcută.

    După Sf. Ioan Gură de Aur: Postul ne scapă de patimi și ne dăruiește libertatea duhovnicească, ne scoate din multe rele.

    Spunea Sf. Vasile cel Mare că, „dacă ar domni postul, nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi tribunale, n-ar mai fi închisori. Pădurile și pustiurile n-ar mai avea tâlhari, orașele denunțători, iar mările, pirați„.

    Dacă și în paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufletește, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat„.

    Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul și este scoasă din el prin post” (Sf. Ioan Gură de Aur).

    Umflarea maladivă a eului și opacifierea „sinelui” prin convergența tuturor patimilor, pe care părintele Stăniloae le numește microbi spirituali, duce la moarte. „Postul e antidotul împotriva acestei extensiuni patologice a poftelor și a egoismului. El e adunarea smerită a eu-lui în sine, dar prin transparența sa vede pe Dumnezeu…„.

    Iată ce se spune în Vechiul Testament, citat în epistola lui Barnaba în scrierile Părinților Apostolici din veacul întâi: Este scrisă în lege porunca: „Cel care nu va posti postul, cu moarte să fie nimicit” (Lev. 23, 29), ca un ecou al faptului prezentat în Geneză, că nerespectarea inițială a postului a adus moartea în lume. În epistola zisă a lui Barnaba, străbătută de altfel de puternice accente gnostice, autorul afirmă în paragraful 11 al Capitolului X: „Cel care primește hrana cunoaște pe cel care-l hrănește„. După hrană se cunoaște hrănitorul: „Gustați și vedeți că bun este Domnul„. Era destulă hrană în rai. Omul se hrănea de la sursă, de Ia Dumnezeu. Avea hrană cerească. Nu foamea a condus la păcat, ci pofta. Mărul era interzis, Adam l-a gustat, hrănit de Eva, hrănită la rândul ei de șarpe, astfel s-a ajuns la cunoașterea răului, la cunoașterea îndepărtată de Dumnezeu, la deschiderea ochilor trupești, materiali, la cunoașterea goliciunii, a păcatului și a morții, lucruri necunoscute primilor oameni înainte de păcat. Post-facto, oamenii au făcut cunoștință cu diavolul. Înaintea mărului, Pomul Vieții, toată natura, Paradisul, le era hrană a Vieții. Odată cu mărul, cu nerespectarea postului, cu neascultarea, au gustat și cunoscut moartea și cursa diavolului. Postul era parte din Rai, singura restricție a Raiului. Postul a fost dintru început parte constitutivă a vieții cu Dumnezeu, în Dumnezeu.

    Care a fost primul om care a postit? Adam. Dumnezeu i-a zis: «Din toți pomii din Rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și a răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit» (Facere 2,16-17). Câtă vreme Adam a postit, viața lui a fost fericită, binecuvântată„.

    S-a produs înstrăinarea de Dumnezeu prin schimbarea hranei, prin înlocuirea ei cu hrana interzisă. O schimbare de hrană, o răsturnare a unei stări firești, o ieșire din acel „steady state” al fericirii paradisiace și o intrare în realitatea nouă a suferinței. O intrare în moarte printr-o afecțiune digestivă.

    Marele Vasile, în al patrulea cuvânt pentru Rai zice așa: „Care a fost pricina plângerii lui Adam și a izgonirii? A fost călcarea poruncii postului». Deci numai pentru că nu au postit Adam și Eva nu de toate bunătățile Raiului, ci numai de pomul acela i-a izgonit Dumnezeu din Rai pe pământ. Pentru că n-am postit, zice marele Vasile, am ieșit din Rai. Să postim, zice, noi, ca să intrăm în rai„.

    Mărul i-a pus pe Adam și Eva pe alte coordonate de existență, o existență în care Dumnezeu a devenit necunoscut, pentru că s-a interpus un văl, un zid, o barieră între El și om. Hrana păcatului a adus moartea și uitarea lui Dumnezeu. O schimbare de hrană a schimbat cursul Creației, a schimbat sensul existenței. Hrana lumii aduce uitarea, este opiumul înstrăinării și îndepărtării de Dumnezeu. Hrana lumii este moartea sufletului. Prioritizarea hranei se face în detrimentul sufletului. „Au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea?” (Matei 6: 25).

    Mâncării trebuie să i se acorde o foarte mare atenție. Pentru că ea are consecințe nefaste, după cum aflăm de la Sf. Clement Romanul: „Toată slava și belșugul vi s-a dat vouă, dar s-a împlinit ceea ce este scris: «Cel iubit a mâncat și a băut, s-a îngroșat și s-a îngrășat și a dat cu piciorul” (Deut. 32, 15) (…).

    Lipsa ascultării a dus omul la căderea din iubire, mâncarea a ceea ce era strict interzis a dus la moarte și la stricăciune, la apariția bolii și intrarea într-un imperiu al suferinței. Părintele Cleopa spune: „Noi, dacă am fi stat o zi în Rai, să vedem cât de frumos e acolo, am fi plâns și noi o sută de ani, ca am călcat porunca postului„. Despre această cădere din Iubire prin neascultare ne-au vorbit Părintele Galeriu și Părintele Rafail Noica. A cădea din dragoste înseamnă a încălca legea dragostei. Căderea din dragoste a necesitat întruparea acesteia și coborârea Dragostei pe pământ, în căutarea și întru regăsirea omului pierdut. Dragostea este legătura teandrică unică. „Postul este o unealtă cu care lucrăm la fapta bună. Rugăciunea este alta, milostenia este alta, Numai dragostea este legătura desăvârșită„.

    Dragostea a fost sacrificată pe Cruce pentru rezidirea unui om defect. A trebuit ca Dragostea să fie răstignită și batjocorită pentru a ne readuce în sânul Iubirii dumnezeiești. A venit să ne scoată din cădere și să reinstaureze legea Iubirii. Iar această lege spune că a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a-I asculta Cuvântul și a-L păzi. Și ne arată că dragostea care nu este sacrificială și sacrificată este falsă.

    În momentul în care noi mergem pe calea postului, arătăm că lăsăm viața noastră în mâinile lui Dumnezeu„‘, postul devenind astfel o formă de manifestare a credinței.

    Postul, ca formă de sacrificiu, devine un antidot al lumii căzute împotriva otrăvii sufletești a acestui veac, o soluție pentru a ieși din starea de suferință provocată de neascultare și călcarea în picioare a Iubirii, prin reînserarea ființei umane în circuitul Dragostei Divine. Cel care încalcă dragostea este cel ce moare. Cel ce moare este cel ce a încălcat dragostea. Aceasta este legea. Călcarea ei a dus la o istorie multimilenară a suferinței, la o viață biologică finită și supusă acțiunii timpului, marcată de deteriorare, degenerare, îmbătrânire, durere, atrofie și în final moarte, o viață definită de unii, sarcastic, dar realist ca „boală mortală„. În acest context, postul se constituie ca necesitatea restabilirii ascultării și respectării cuvântului dumnezeiesc, a reinstaurării existenței căzute pe făgașul ei firesc, pe Cale, într-o rânduială a iubirii față de Creator. Înfrânarea de la mâncare precede actul euharistic reprezentând împreună cu taina spovedaniei, cu pocăința, canonul și rugăciunea, una din secvențele inițiale ale unui proces complex de curățire interioară, de purificare și pregătire a trecerii de la o hrană falsă și dăunătoare, la Hrana cea Adevărată, la Împărtășirea din Iubire. Mâncând Iubirea jertfită, o aducem în noi și intrăm în ea. Fiind în Iubire obținem și iertarea, pentru că, așa cum spune și Părintele Rafail Noica, iertarea face parte din iubire, nefiind un proces distinct, iar „a iubi înseamnă a ierta” (Savatie Baștovoi). Suntem iertați înainte de a cere iertare, atât de mare și necuprinsă este dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Iar „postul, ca orice înfrânare ține de dragoste. Dragostea cere nevoință„.

    După Sf. Antonie cel Mare care a spus: „Stăpânește-ți limba și pântecele și te vei mântui!„, oprirea de la mâncare și de la multa vorbire sunt elementele esențiale ale unei soteriologii creștin-ortodoxe a Iubirii, deci virtuțile terapeutice ale postului și tăcerii ca întâlnire între iubirea noastră de Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu pentru noi sunt, în concluzie, de necontestat. Nu cred că a fost un singur Părinte creștin care să nu vorbească și să nu ne învețe despre post. (…) Postul este o formă a jertfei, ca și iertarea, ca și milostenia fără de care acesta nu este post complet.

    Debarasarea și ușurarea ființei de balastul excesului alimentar, de greutatea patimilor în general, de ură și dușmănie prin iertare, de dorința de posesiune și egoism, prin milostenie sunt toate la un loc componente ale postului cu adevărat creștin, și în adevăr transformator. Iertarea ca înfrânare și milostenia ca jertfă sunt expresii ale iubirii și elemente fără de care nu se poate vorbi de un post deplin. Iar fără un post deplin nu se poate obține o vindecare deplină ori, nici măcar parțială, pentru că viața creștină se supune unei legi de tipul „totul sau nimic„. Fără acestea reținerea de la mâncare nu este un tratament eficace, ci dimpotrivă poate fi dăunător și poate conduce la îmbolnăvire. În același mod incomplet, spovedania necorespunzătoare, împărtășirea nevrednică, rugăciunea împrăștiată, nerespectând „Normele” unui dozaj exact și al unui conținut precis, nu pot avea valoarea unui medicament integral și nici vreun efect sesizabil. (…) Biserica Ortodoxă recunoaște în Iisus Hristos pe divino-umanul Doctor al sufletelor și al trupurilor. Secularizarea în toate planurile vieții sociale a provocat prin despărțirea Medicinii de Dumnezeu, acceptarea altor Părinți al Medicinei, preluați din rândul panteonului politeist greco-roman sau chiar al oamenilor. Iubirea, ca principală motivație a actului medical, a suferit o sfâșiere ale cărei efecte nefaste, dar tacit acceptate, și-au pus amprenta până chiar și în definirea „normalului„, care numai normal nu e. Indiferentismul religios are un ecou în dezumanizarea Medicinei contemporane. Este un păcat împotriva Poruncii neo-testamentare a iubirii de Dumnezeu și de oameni. „Numit acedie sau lene spirituală care degenerează în respingerea darurilor lui Dumnezeu și refuzul constant a tot ce vine de la El, este asimilabil orgoliului care te duce la ură față de Dumnezeu. Sf. Grigorie de Nazianz desemnează prin acest termen nehotărârea, iar Sfinții Atanasie și Vasile cel Mare îl leagă de oboseala minții și a spiritului de plictis și amorțeală” . În acest context nefavorabil datorat indiferenței, iubirea de aproapele impune refacerea elitei îndreptățite a-și asuma recuperarea pierderilor menționate. Întoarcerea la Dreapta Credință, îi dă Iubirii puterea de a înfrunta suferința și răul, hrănind, în mod justificat, speranța spre biruință.

    dr. Cristian Harghel, dr. Adrian Harghel; Medicina iubirii

       

Continue Reading

   
 
 
Preluat de pe: Cuvant de folos

Previous articleUn brazilian convertit la Ortodoxie
Next article„Rugăciune aduc și cer să iau iertare”