Acasă Ortodoxie O întâmplare plină de înțelepciune a cuviosului monah Malh

O întâmplare plină de înțelepciune a cuviosului monah Malh

21
0

   Cuviosul Malh a fost în tinerețile sale lucrător de pământ în satul Maroniei, care se află ca la 30 de stadii de Antiohia Siriei, fiind singurul fiu la părinți, pe care aceia, voind să-l aibă moștenitor al casei, îl sileau spre nuntă. Iar el le răspundea:

     — Voiesc să fiu monah, mai mult decât mirean.

    Deci, tatăl, cu îngroziri, iar mama, cu îmbunări, îl sileau spre nuntă, însă el a fugit pe ascuns, lăsând casa, părinții și însurătoarea pentru dragostea lui Dumnezeu. Și, ducându-se în locuri pustii, care sunt între Imo și între Viria, a găsit acolo o mănăstire cu monahi plăcuți lui Dumnezeu. Și s-a dat la învățătura acelora și viețuia deprinzându-se în monahiceștile nevoințe, cu osteneli și cu postiri omorându-și patimile trupești.

    Iar după mulți ani, auzind că murise tatăl său, i-a venit în gând să se ducă în patria sa și să mângâie pe maica sa, fiind văduvă. Și gândea să-și vândă averile: o parte să o împartă la săraci, alta la mănăstiri, iar o parte s-o țină spre a sa trebuință.

    Iar egumenul, înștiințându-se despre acea socoteală a lui, a început a-l sfătui, spunându-i că aceea este ispită diavolească, și sub chipul unui lucru bun se află meșteșugirea vechiului vrăjmaș, cum zice Scriptura: „Câinele s-a întors la a sa vărsătură.” În acest chip mulți monahi s-au amăgit, pentru că diavolul niciodată nu se luptă arătat cu cineva.

    Și punea egumenul înaintea lui Malh multe feluri de istorii din cărți, aducându-i aminte despre Adam și Eva, care prin nădejdea dumnezeirii au fost împiedicați de diavol și s-au lipsit de rai. Și, după ce egumenul a văzut că nu poate să-l înduplece, a căzut la picioarele lui, rugându-l să nu-și lase pe duhovniceștii săi frați, nici să se piardă pe sine însuși și să nu caute înapoi, după ce a pus mâna pe plug; însă el, neascultând deloc pe egumen, s-a dus din mănăstire.

    Atunci, egumenul l-a petrecut cu lacrimi, ca pe un mort la îngropare, și, despărțindu-se de el, i-a zis cel de pe urmă cuvânt:

    — Te văd, fiule, însemnat cu semnul satanei; pricinile despărțirii tale de noi acum nu le mai întreb, răspunsurile tale nu le primesc; oaia cea ieșită din ogradă, îndată se va face mâncare lupilor.

    Și astfel s-au despărțit, și Malh s-a dus în calea sa. Iar nu departe de pustia aceea era un drum mare de obște care mergea de la Viria la Edesa, și acolo adeseori năvăleau saracinii arabi.

    Deci, călătorii care voiau să meargă pe acolo se adunau împreună mulți, pentru ca, dacă ar fi fost saracini în preajmă, aceștia să nu năvălească asupra lor, văzându-le mulțimea. Și era Malh cu niște călători, care se adunaseră ca la șaptezeci la număr, între care erau și câteva femei. Și, mergând ei împreună pe calea aceea, deodată o mulțime de ismailiteni înfricoșați la chip, pe jumătate goi, s-au arătat înarmați ca la război și, sărind asupra acelor călători, i-au prins pe toți până la unul, împreună și cu Malh, și i-au dus în robie.

    Atunci Malh, cunoscând că gândul său a fost deșert, prin amăgirea vrăjmașului, se căia; căci, neascultând sfatul egumenului, s-a despărțit de duhovniceasca adunare și s-a lipit de mireneasca însoțire, și cu aceea a căzut în robia barbarilor. Dar îi era târzie căința, pentru că cel ce voise să fie moștenitorul averilor părintești a rămas moștenit el însuși de saracini.

    Deci, saracinii, împărțindu-și robii, monahul Malh împreună cu o femeie s-au cuvenit unui arap, care i-a pus pe amândoi pe o cămilă și le-a poruncit să alerge degrabă. Și, cămila mergând repede, Malh se ținea de femeie ca să nu cadă de pe cămilă și femeia de asemenea se ținea de el și se strânseră unul în altul tare, și astfel au alergat în calea aceea. Iar hrana lor pe cale era carne nefiartă, iar băutura, lapte de cămilă. Și după trecerea căii celei lungi prin pustia aceea și peste un pârâu mare, saracinii au ajuns la locurile lor, unde arapul acela, ducând pe robii săi la femeia sa, Ie-a poruncit să se închine femeii și copiilor, după obiceiul saracinilor.

    Și, plecându-și Malh grumajii săi împreună cu femeia cea robită, s-au închinat stăpânei lor. Iar aceea a pus pe Malh la slujba casei, să aducă apă, să măture gunoiul și să facă celelalte slujbe mai grele. Deci slujea Malh pentru neascultarea cea părintească, având schimbat chipul monahicesc, umblând gol, după obiceiul acelei țări, în care, pentru arșița soarelui cea mare, abia își acoperea acele părți ale trupului pe care se cădea să le acopere.

    După aceea, i s-a poruncit să pască oile în pustie, unde avea singura răcorire și mângâiere în primejdiile sale, că rareori își vedea stăpânii și pe robii săi, fiind în singurătate cu oile. Și se gândea la Sfântul Iacob și la Moise, care altădată au păscut în pustie turmele. Și se hrănea cu brânză și cu lapte și se ruga cu dinadinsul, cântând psalmii pe care îi învățase în mănăstire. Cu aceasta se înveselea în robia sa, mulțumind judecăților lui Dumnezeu, căci viața monahicească, pe care era să o piardă în patria sa, a aflat-o în pustie.

    Însă negrăite sunt meșteșugurile diavolului în tot locul, căci și acolo, într-o viață ca aceea, Malh a fost aflat de pizmașul, precum vom auzi.

    Văzând arapul acela pe robul său Malh slujindu-i în toate cu osârdie și cu credință, și văzând că se înmulțiseră dobitoacele sale, gândea în ce chip să-i facă răsplătire pentru slujba lui credincioasă. Și a socotit să-i dea lui Malh de soție pe acea femeie robită care a fost adusă cu dânsul pe o cămilă. Și, chemând pe Malh, i-a zis despre ea ca s-o ia de soție. Iar el, nevrând, spunea că este creștin și nu i se cade să ia pe aceea ce are bărbat — căci bărbatul ei era dus în robie la alt stăpân. Atunci arapul, mâniindu-se, și-a scos sabia și a vrut să-l lovească, și de n-ar fi alergat Malh ca să se apuce cu mâinile de grumazul acelei femei, stăpânul i-ar fi vărsat sângele în acel loc.

    Iar după ce a sosit noaptea, monahul a luat pe femeia aceea în peștera sa și ce a fost între dânșii acolo, singur fericitul Malh a mărturisit mai pe urmă, astfel:

    — Necaz a fost asupra mea în loc de veselie, și întristare în loc de mângâiere; pentru că ne depărtam unul de altul și unul altuia nu îndrăzneam să zicem nimic. Atunci, cu adevărat, mi-am cunoscut robia și, căzând la pământ, am început a plânge călugăria mea, pierdută așa deodată. Și ziceam plângând astfel: „Până la atâta nevoie am venit eu, ticălosul, până la aceasta m-au adus păcatele mele, ca la bătrânețe să-mi pierd fecioria și să fiu bărbat unei femei străine? Ce mi-a folosit că în tinerețile mele am lăsat pentru Dumnezeu casa, părinții și însurătoarea, dacă voi face aceasta acum, pe care am trecut-o cu vederea de la început? Și numai pentru aceea rabd aceasta, căci, petrecând odată în mănăstire, am dorit iarăși patria mea. Ce să facem, o, suflete al meu? Oare, vom pieri, ori vom birui? Oare, să așteptăm mila lui Dumnezeu cea ajutătoare? Ori să ne ucidem cu sabia noastră? Întoarce sabia ta în tine, o, suflete; pentru că ți se cade să te temi mai mult de moartea sufletului, decât de moartea trupului, că și curata feciorie este mucenicie. Deci, să fiu aici ca un mucenic, zăcând neîngropat în pustia aceasta și să-mi fiu mie singur muncitor și mucenic”.

    Zicând acestea, m-am ridicat de pe pământ, mi-am luat sabia, am tras-o, măcar că strălucea în întuneric și se vedea vârful ei fiind foarte ascuțit. Apoi am întors-o spre pieptul meu și am zis către femeie:

    — Fii sănătoasă și vie, o, femeie, iar pe mine să mă ai mucenic mort, decât bărbat viu.

    Iar ea a căzut la picioarele mele și mi-a zis:

    — Pe Domnul nostru Iisus Hristos te jur în acest greu ceas și te rog să nu-ți verși sângele tău pentru sufletul meu. Dacă voiești să mori, apoi mai întâi spre mine să-ți întorci sabia și s-o înfigi în mine. Și, ucigându-mă mai întâi pe mine, pe urmă te vei ucide și pe tine, ca așa mai bine să ne însoțim între noi. Pentru că eu am ales ca, și dacă s-ar întoarce bărbatul meu, să-mi păzesc până la sfârșit curăția, la care m-am deprins în robia aceasta. Deci mai bine doresc a muri decât s-o pierd. Ori pentru aceasta mori ca să nu te împreunezi cu mine? Eu aș fi voit să mor, dacă tu ai fi cerut aceasta. Deci să mă ai soție a curăției și să iubești împreunarea sufletească, mai mult decât cea trupească, ca stăpânii noștri să te socotească că-mi ești bărbat, iar Hristos să te știe că-mi ești frate duhovnicesc, și cu înlesnire ne vor crede stăpânii noștri; părându-li-se că suntem în însoțire trupească, de ne vor vedea iubindu-ne între noi.

    Iar eu, zice Sfântul Malh, m-am înspăimântat și m-am mirat de o minte așa înțeleaptă ca a femeii aceleia și am iubit-o; și așa am întărit cuvânt ca să petrecem împreună în curăție. Însă niciodată n-am privit spre trupul ei, nici nu m-am atins cu mâna de dânsa, temându-mă că în trăirea cea pașnică cu dânsa îmi voi pierde fecioria, pe care am păzit-o la începutul războiului cel cumplit ce ne-a fost”.

    Într-o duhovnicească însoțire ca aceea a petrecut Cuviosul Malh multe zile cu aceea femeie întreagă la minte. Și se făcuseră preaiubiți de stăpânii lor, care n-aveau nici un gând de fuga lor de la dânșii, pentru că uneori Malh și câte o lună întreagă nu mergea la casa stăpânilor săi, stând în pustie ca un credincios și osârdnic păstor al turmei lui.

    După multă vreme a robiei sale, Cuviosul Malh, șezând odată singur în pustie și nevăzând pe nimeni, decât numai cerul și pământul, a început în tăcerea sa a-și aduce aminte de petrecerea sa dinainte, fiind în mănăstire cu monahii, și mai ales își aducea aminte de fața egumenului său, de la care învățase Scriptura și viața monahicească; și cugeta la cuvintele cu care era sfătuit de dânsul, ca să nu se despartă de locaș. Acstea aducându-și aminte și cugetând, a văzut înaintea sa niște furnici mișcându-se într-un Ioc strâmt; unele duceau sarcini mai mari decât ele singure, altele trăgeau semințe, unele scoteau pământul afară și își făceau ca o apărare de ploaie, altele își găteau hrană pentru iarnă, mărunțeau grăunțele cu gura, ca nu cumva, înmuindu-se, să încolțească și să se întoarcă în iarbă, iar altele scoteau afară pe cele moarte. Dar ceea ce era mai de mirare, că atâta mulțime fiind, intrau și ieșeau fără a se împiedica una de alta, nici nu se împingeau, nici nu se strâmtorau, ci mai vârtos, dacă vedea pe vreuna ducând sarcină grea, îndată îi ajutau altele.

    La ele privind Malh, și-a adus aminte de cuvintele lui Solomon, care zice: „Mergi la furnică, o, leneșule, și-i râvnește, văzând căile ei, pentru că ea își gătește la vremea secerișului multă hrană.” Încă a gândit și aceasta, că viața din mănăstire este asemenea cu furnicarul, unde slujesc toți împreună și nimeni nu are nimic al său, ci toate sunt de obște. Și a început a se întrista foarte în robia sa, suspinând și dorind să-și vadă mănăstirea sa și să viețuiască în chilia sa de mai înainte.

    Iar după ce s-a întors el în casa stăpânului, mergând la bordeiul său, l-a întâmpinat păruta Iui femeie și, văzându-l trist la față și tulburat, l-a întrebat de ce este mâhnit. Și Malh i-a spus gândurile iar ea îl sfătuia și-l ruga să n-o lase nici pe ea, ci s-o ia cu dânsul și s-o lase în vreo mănăstire de fecioare.

    Deci. mult sfătuindu-se pentru aceasta, au început a se pregăti de fugă, șoptind între dânșii, dar în nădejdea lor erau invăluiți și de gânduri de frică. Iar în turma pe care o păștea Malh erau doi țapi mari, pe care i-a tăiat și din pielea lor a făcut doi saci, iar carnea a uscat-o și s-au pregătit de drum; apoi, într-o seară târziu. împreună cu sora sa, au luat sacii aceia și carnea și au plecat, având nădejdea în Dumnezeu.

    Și, alergând repede, sosind la râul cel mare care era departe ca la zece stadii de la casa arapului aceluia, au umflat sacii aceia. i-au legat tare și s-au lăsat pe râu, încălecând pe ei, iar cu picioarele ca și cu vâslele au înotat în partea cealaltă. Însă carnea pe care o aveau de drum, udându-se de apă, s-a afundat în râu, rămânând doar puțină pentru trei zile. Și au băut apă destulă din râu, pentru drumul ce-i aștepta. Apoi s-au pornit în cale, alergând repede, fugind noaptea mai mult decât ziua, pe de o parte de frica saracinilor, iar pe de alta pentru arșița soarelui, care ardea cumplit pe acolo. Uneori, însă, mergeau și ziua, deși se ardeau de zăduf și se uitau înapoi, temându-se să nu-i ajungă din urmă stăpânul lor.

    Iar în a treia zi, au văzut de departe în urma lor doi saracini călări pe două cămile, alergând repede. Și îndată au cunoscut că este stăpânul lor care alerga după dânșii, luându-le urma pe nisip. Și se temură foarte tare și, rămânând ca niște morți, așteptau ca să-i ucidă arapul. Dar, după rânduiala lui Dumnezeu, văzând de-a dreapta lor o peșteră adâncă ce se întâmplase acolo, au stat înăuntru pe partea stângă, neintrând mai adânc într-însa, pentru că se temeau ca nu cumva, fugind de moarte, să cadă la moarte, fiindcă în niște peșteri ca acelea se întâmplau să fie animale sălbatice, scorpii și alte jivine purtătoare de otravă.

    Deci, temându-se de amândouă părțile și de stăpânul lor care-i prigonea și de răutățile cele înfricoșate din peșteră —, stăteau tremurând, ca și cum ar fi morți, gândind la aceasta: „Dacă ne va ajuta Dumnezeu, vom scăpa de moarte, iar de ne va trece cu vederea pe noi păcătoșii, apoi îndată această peșteră mormânt o vom avea”. Și, ajungând arapul la peștera aceea și legându-și cămilele una de alta, stătea înaintea ușii peșterii cu sabia; iar pe slugă a trimis-o în peșteră, ca să-i scoată afară, pentru că voia ca singur să-i taie pe amândoi.

    Și, intrând sluga aceea în peșteră ca la trei sau patru coți, a trecut de ei, deoarece de la strălucirea soarelui intrând la umbră, nu putea îndată să-i vadă stând aproape. Iar ei vedeau din spate pe sluga aceea, care striga:

    — Ieșiți, tâlharilor! Ieșiți la moarte! Pentru ce zăboviți? Ieșiți, că vă așteaptă stăpânul!

    Așa strigând acela, îndată din adâncimea peșterii alergând o leoaică, l-a apucat de grumaz și, omorându-l, l-a tras la culcușul său. O, Preabunule Doamne, cât este de mare purtarea Ta de grijă pentru robii Tăi și cât de grabnic îți este ajutorul, în cea mai de pe urmă primejdie! O vedeau aceasta Malh și femeia, și, o, in cât de mare bucurie și frică erau împreună; căci văzuseră un vrăjmaș al lor pierind, neștiind celălalt, care stătea înaintea ușii, mâniindu-se!

    Și, văzând arapul că sluga zăbovește in peșteră și nici glasul lui nu se aude, a socotit că se împotrivesc doi contra unuia și, nemaiputând de rnânie să aștepte mai mult, a intrat în peșteră cu sabia scoasă, răcnind cu sălbăticie ca o fiară cumplită. Iar leoaica, auzind glasul, a alergat spre el și l-a prins, încă neajungând la fugarii săi; și, ucigându-l și pe acela, l-a tras în culcușul său.

    Un ajutor ca acela minunat și neașteptat al lui Dumnezeu văzând fericitul Malh cu acea fericită femeie, au mulțumit milostivirii lui Dumnezeu celei mari. Dar încă și după bucuria aceea le mai era frică, ca nu cumva și pe dânșii să-i mănânce leoaica aceea; însă mai degrabă voiau ca de fiară să moară, decât să cadă în mâinile celor fără de omenie.

    Iar leoaica, luându-și cu gura puiul său, a ieșit din peșteră. Și, stând ei mult timp tăcuți și văzând că leoaica nu se întoarce, au ieșit, plecându-se ziua acum. Și au văzut cămilele aproape de peșteră stând, având pe dânsele pâine și băutură, și, mâncând și bând, s-au întărit și s-au bucurat. Apoi, încălecând pe dânsele, s-au dus în calea lor, mulțumind lui Dumnezeu, și în zece zile trecând pustia aceea, au sosit la oștile grecești și au spus tribunului toate cele despre dânșii; iar tribunul i-a trimis la Savin, ducele Mesopotamiei. Iar ducele cumpărând cămilele de la dânșii și bine gătindu-i de cale, i-a trimis bucuroși întru ale lor.

    Deci, pe acea fericită femeie Cuviosul Malh a lăsat-o într-o mănăstire de femei, iar el s-a întors la al său locaș, din care a ieșit, dar a aflat acum mort pe egumen, părintele său. Și a spus fraților toate cele ce i s-au întâmplat lui; și ședea în mănăstire fără să iasă, sfătuindu-i pe ceilalți ca niciodată să nu treacă cu vederea pe egumen, nici să iasă din mănăstire. Și viețuind cealaltă vreme a vieții sale cu plăcere de Dumnezeu, a trecut la Domnul, lăsând după dânsul chip de întreagă înțelepciune, ca să știe cei mai de pe urmă că întreaga înțelepciune nici de sabie, nici de pustietate, nici de fiară nu se biruiește. Pentru că cel ce se dă pe sine lui Hristos poate muri întru dreptate cu trupul, iar cu duhul nu poate fi biruit, întărindu-l Însuși Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

    din cartea: Biruință asupra desfrânării

       

Continue Reading

   
 
 
Preluat de pe: Cuvant de folos

Loading...
Articolul precedentIstoria primei icoane
Articolul următorSfântul Sfințit Mucenic Vasile, preotul din Ancira (22 martie)