Acasă Ortodoxie Credința deșartă în destin

Credința deșartă în destin

12
0

   Cuvântul „destin” (soartă, ursită, ursitori) e de origine latină. Destinul era un zeu – idol – mitologic, care după minciuno-credința păgânilor orânduia soarta oamenilor. Ca soartă sau ursitoare era înfățișat printr-o femeie legată la ochi, ce alerga prin lume, cu un picior pe o roată înaripată, semănând felurite sortiri oamenilor… După credințele deșarte, se crede de superstițioși, că ursitoarele ar fi trei: prima ține fusul, a doua toarce, a treia taie firul… sau: prima, „ursitoarea”, toarce firul, a două, „soarta”, deapănă firul, arătând ce va păți omul în viață, cea de a treia, „moartea”, rupe firul vieții omului. Credința aceea deșartă în destin, soartă sau ursitoare, este așa de înrădăcinată în poporul nostru, încât în unele părți pun și masa la venirea în lume a nou-născuților, cu credința deșartă că ursitoarele hotărăsc soarta noului născut. Astfel, în seara celei de a treia zi după naștere, făcându-se curățenie riguroasă într-o atmosferă ca și religioasă se așează într un pat din camera lehuzei, o masă pe care se pun din lucrurile și bunătățile, de care ar dori să aibă parte noua odraslă în viață – bani, cărți sfinte, mâncări felurite și plăcute… pentru ursirea cu belșug a noului născut.

     Din punct de vedere creștin, credința în destin este diametral opusă Providenței divine și libertății de actiune a omului (liberul arbitru)… Pe baza Sfintei Scripturi această superstiție este combătută riguros. Pronia sau Providența divină prin care înțelegem purtarea de grijă a lui Dumnezeu de toate făpturile Sale, de la cele mai neînsemnate – iarba și crinii câmpului, până la om (Mt. 6, 25 – 26), exclude ideea destinului. Dumnezeu este Părinte nepărtinitor, căci voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului (1 Tim. 2, 4). Ca unul care a iubit atât de mult lumea, încât a sacrificat pe Fiul Său pentru rnântuirea ei (Ioan 3, 16; 1 Tim. 2, 6), nu poate să predestineze pe unii la bine, iar pe alții la rău, El, Care răsare soarele Său și peste cei răi și peste cei buni, plouă peste cei drepți și peste cei păcătoși (Mt. 5, 45). Durnnezeu nu îndeamnă pe nimeni la rău și nici nu silește la virtute, ci lasă fiecăruia libertate de acțiune, căci pune înaintea omului: viața și rnoartea, binele și răul (2 Lege 30, 15, 19), sau: viața și moartea, binecuvântarea și blestemul (2 Lege 30, 1). Condiționează fericirea veșnică de libertatea voinței omenești și împlinirea poruncilor creștine, căci atunci când este întrebat de tânărul care voia să moștenească viața de veci, Fiul lui Dumnezeu îi spune: „De voiești să intri în viață, păzește poruncile…” (Mt. 19, 17). Chiar când este vorba să tămăduiască pe bolnavi, nu o face până nu-i întreabă dacă voiesc să fie sănătoși (Lc. 19, 41; Ioan 5, 6). Când Sfântul Apostol Pavel spune, că toate îi sunt îngăduite, dar nu toate îi sunt de folos (1 Cor. 10, 23), arată lămurit libertatea de acțiune. Anunțând Judecata universală Domnul nostru Iisus Hristos spune că atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale (Mt. 25, 31 – 46). Fapt care presupune neapărat libertatea de acțiune, ceea ce și Sfântul Apostol Pavel confirmă (Rom. 2, 6). Mai lămurit același Apostol arată că omul are voie liberă ceea ce seamănă omul, aceea va și secera (Gal. 6, 7). Sfântul Apostol Iacob, când zice, că oamenii vor fi judecați prin legea libertății (lac. 1, 25; 2, 12) arată responsabilitatea faptelor pe baza libertății de acțiune.

    Fiecare din noi ne simțim liberi de actele noastre și dacă avem câte odată insuccese și nemulțumiri, nu se cade să învinuim soarta că ar fi nedreaptă cu noi, sau pe Dumnezeu. Aceasta se datorează, fie puterilor noastre slabe sau inteligenței mărginite, fie pasiunilor sau ispitelor, care ne abat din adevărata cale. Minucius Felix, unul din apologeții creștini ai primelor veacuri, în scrierea sa „Octavius”, spune că: nu se cade a se scuza cineva de faptele sale invocând soarta, căci avem voie liberă care să judece faptele noastre. Un alt scriitor creștin Tatian Asirianul, în scrierea sa „Cuvânt către greci”, spune că: „Creștinii sunt mai presus de destin și nu recunosc decât un singur Stăpân. Nefiind conduși de destin, creștinii resping pe cei care-i stabilesc legile”. Dumnezeu nu hotărăste din veac actele omului, ursind pe unii la bine, iar pe alții la rău, ci în baza preștiinței și atotștiinței Sale, cunoaște ceea ce va făptui omul prin libera sa voință. Aceasta nu este predestinație, ci preștiință. Oricât de înrădăcinată este această superstiție, se pare totuși, că în adâncul sufletului omenesc se găsește în stare latentă, ascunsă, nevăzută, nebănuită, convingerea că omul este liber în săvârsirea actelor sale. Așa romanii cei convinși de atotputernicia și neîndurarea zeului „Fatum”, aveau un proverb semnificativ, extras din „Georgicele” poetului Virgiliu: „labor improbus omnia vincit” (munca neprecupețită învinge totul), iar noi românii avem o zicală mai concludentă: „Cum îți vei așterne, așa vei dormi!”

    Nicodim Măndiță; Capcanele iadului

       

Continue Reading

   
 
 
Preluat de pe: Cuvant de folos

Loading...
Articolul precedentCuvântul nostru se aude în ceruri
Articolul următorCând suntem „doborâți” de povara crucii…