Acasă Ortodoxie Despre paza de primejdii și ispite

Despre paza de primejdii și ispite

12
0

   Cel înțelept vede primejdia și se ascunde, iar cel simplu trece mai departe și suferă (Prov. 22, 3).

     Oare pentru care pricină Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după ce a auzit că Marele Prooroc Ioan Botezătorul a fost prins, El a lăsat Iudeea și a plecat în ținutul Galileii? Oare i-a fost frică lui Iisus Hristos de Irod, că Îl va prinde ca și pe Ioan și îl va duce în temniță? Oare nu putea Hristos, Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru, să-l piardă și pe Irod și pe toată oștirea lui într-o clipă de vreme? Și cum s-ar fi putut teme de om Acela de care se cutremură cerul și pământul și de care se înfricoșează serafimii și heruvimii și toate puterile cerești și cele de pe pământ și cele dedesubt (Filip. 2, 10)?

    Dar atunci se pune întrebarea: care a fost pricina că Mântuitorul, după prinderea Sfintului Ioan Botezătorul, a părăsit Iudeea și a mers în Galileea? Iată pricina: Plecarea Mântuitorului nostru din Iudeea în Galileea după prinderea lui Ioan Botezătorul s-a făcut spre a noastră învățătură. Mântuitorul nostru de atâtea ori a învățat pe ucenicii Săi să se ferească din calea primejdiilor și de vrăjmași. Uneori le zicea: Păziți-vă de oameni, căci își vor pune pe voi mâinile și vă vor da pe mâna sinedriștilor și în sinagogile lor vă vor bate (Matei 10, 17). Iar altădată tot în această privință le zicea: Când vă vor goni pe voi dintr-o cetate fugiți în cealaltă (Matei 10, 23). Deci Mântuitorul nostru Iisus Hristos se duce din Iudeea în Galileea ca să ne dea nouă pildă și cu lucrul, nu numai cu cuvântul, că trebuie a ne păzi noi de primejdii spre a da loc mâniei celor ce ne prigonesc pe noi, ferindu-ne de acolo unde putem a avea primejdie sufletului nostru sau vieții.

    În Sfinta Evanghelie de astăzi sunt încă și alte pricini pentru care Mântuitorul a mers din Iudeea în Galileea. Dar noi în predica cea de azi ne vom ocupa mai mult de pricina arătată mai sus, adică vom vorbi mai pe larg despre paza de primejdii. Despre acest lucru Sfânta și dumnezeiasca Scriptură și în alt loc ne învață, zicând: Mergi, poporul meu, încuie ușa ta, ascunde-te puțin, câtuși de cât, până va trece mânia Domnului (Isaia 26, 20). Așadar, frații mei, dacă vom călători cu mintea noastră prin dumnezeiasca Scriptură, vom găsi multe pilde despre aleșii și sfinții lui Dumnezeu care în viața lor de pe pământ s-au ferit din calea primejdiilor. Așa vedem că Avraam când a mers în Gherara, văzând că Sara, femeia sa, era foarte frumoasă la chip, spre a se păzi de primejdia morții, căci se temea să nu-l ucidă pe el oamenii din cetăți spre a-i lua pe soția lui, a zis că Sara este soră, nu soție a lui. Dar Preabunul Dumnezeu care apără pe aleșii Săi, trimițând un înger la împăratul Abimelec care luase pe soția lui Avraam, i-a zis să nu se atingă de Sara, că este soție a lui Avraam și soție de prooroc și așa a izbăvit pe Avraam de primejdia morții (Facerea 20, 18).

    Așa vedem că Iacob, înțelegând de la mama sa că fratele său Isav avea să-l omoare pe el din zavistie că a luat binecuvântarea tatălui său, a fugit din fața fratelui său în Mesopotamia la Laban, fratele mamei sale, în Haran (Fac. 27, 41-45). Așa Moise, văzând că s-a descoperit uciderea ce făcuse egipteanului și înțelegând că Faraon căuta să-l ucidă pe el pentru fapta aceasta, a fugit de la fața lui Faraon și s-a dus în pustiul Madianului unde s-a căsătorit și de unde a fost chemat de Dumnezeu spre a fl povățuitorul lui Israil (Ieșire 2, 14-25).

    Dar preafericitul Prooroc și împărat David câtă vreme a fugit și s-a ascuns de furia împăratului Saul care îl zavistuia pe el și căuta să-l omoare? Cine vrea să știe pe larg despre această îndelungată prigoană a lui David și despre fuga lui de primejdiile care îl amenințau din partea lui Saul să citească în Sfânta Scriptură la I Împărați 20, 1; 3, 32; 41; 21, 1-10; 22, 5-18; 23, 1-8; 27, 1-7 ș.a.

    Încă și Marele Prooroc al lui Dumnezeu Ilie, cel ce sufla cu foc, care de trei ori cu rugăciunea a coborât foc din cer și a încuiat și a descuiat cerul cu rugăciunea sa către Dumnezeu, au nu a fugit și el de furia Isabelei care căuta să-l omoare pe el? Auzi ce spune dumnezeiesca Scriptură în această privință: Și a spus Ahab Isabelei, femeii sale, câte a făcut Ilie și cum a ucis pe proorocii cei mincinoși cu sabia. Și a trimis Isabela la Ilie și a zis: Tu ești Ilie și eu Isabela, așa să-mi facă mie dumnezeii și așa să-mi adauge, că mâine în acest ceas voi pune sufletul tău ca sufletul unuia dintre aceia. Și s-a temut Ilie și sculându-se, s-a dus unde îl trăgea inima, și a venit în Virsava în pământul Iudeii, și și-a lăsat sluga sa acolo. Și a mers el în pustie cale de o zi și a venit și a șezut sub un ienupăr, și a cerut moarte sufletului său, și a zis: Destul este mie acum, Doamne! Ia sufletul meu de la mine, că nu sunt eu mai bun decât părinții mei. Și după ce Dumnezeu l-a mângâiat și l-a hrănit prin mijlocirea îngerului Său, a mers în puterea mâncării aceleia 40 de zile și 40 de nopți până la muntele Horeb (III Împ. 19, 1-9).

    Dar după ce am arătat aici puține pilde despre aleșii și sfinții lui Dumnezeu cei mai înainte de Legea Veche și cei din Legea Veche, este de cuviință să trecem cu cuvântul nostru și în Legea Darului Evangheliei și să vedem cum Însuși Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos chiar de la nașterea Sa ne-a dat nouă pildă că este bine a ne feri de primejdia morții. El chiar din scutece a fugit de furia lui Irod care căuta să-L piardă. Auzi ce zice dumnezeiasca Evanghelie despre acest adevăr: După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până îți voi spune ție, fiindcă Irod are să caute pruncul ca să-L ucidă. Și Iosif s-a sculat, a luat noaptea pruncul și pe mama Lui și a plecat în Egipt (Matei 2, 13-14).

    La fel și dumnezeieștii apostoli, având învățătura dată lor de la Domnul în această privință, se ascundeau și se păzeau de primejdii și de la fața acelora ce căutau să le facă lor rău. Acest lucru ni-l arată nouă dumnezeiasca Scriptură când zice: Și fiind seară în ziua aceea întâi a săptămânii (Duminica) și ușile fiind încuiate unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! (Ioan 20, 19). Dar cine va putea spune prigoanele și suferințele Marelui Apostol Pavel și de câte ori s-a ferit el de primejdiile care îl amenințau din toate părțile, pe uscat și pe mare? Oare nu a primit el poruncă de la Însuși Mântuitorul să se ferească de ura și furia iudeilor când a venit în Ierusalim? Iată ce mărturisește el despre acest adevăr: Și s-a întâmplat când m-am întors în Ierusalim și mă rugam în templu să fiu în extaz (uimire) și să-L văd (pe Domnul) zicându-mi: Grăbește-te și ieși în grabă din Ierusalim pentru că nu vor primi mărturisirea ta despre Mine (Fapte 22, 17-18).

    Iar când cei 40 de iudei se sfătuiseră cu jurământ că nu vor mânca până nu vor omorî pe Pavel Apostolul și a fost înștiințat Marele Pavel de acest plan al lor prin fiul surorii sale, el îndată a luat măsuri de a se păzi de primejdia morții care îl amenința, căci a trimis pe nepotul său la comandantul militar să-i spună despre planul celor ce voiau să-l ucidă pe el și așa a înlăturat primejdia morții sale, deoarece comandantul militar l-a trimis sub mare pază Ia procuratorul roman Felix (Fapte 23, 12-14, 16, 25).

    Dar sfinții ierarhi și mărturisitori ai Bisericii lui Hristos câte chinuri au suferit pentru dragostea lui Hristos și apărarea dreptei credințe? Și de câte ori, fiind amenințați cu închisori și cu bătăi și cu moarte, s-au ferit pe cât au putut de primejdii și de vrăjmașii lor care căutau în tot chipul să-i piardă pe ei? Cine nu știe de necazurile și de viața cea zbuciumată și de prigoanele cele îndelungate pe care le-a răbdat Marele Ierarh al lui Hristos Atanasie al Alexandriei, care de cinci ori a fost scos din scaunul său și exilat de blestemații arieni și care vreme de 46 de ani numai în prigoane și în primejdii a petrecut pentru mărturisirea dreptei credințe în adevăratul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Oare nu se ferea el pururea de primejdiile cele din partea arienilor? Oare n-a fugit el la Roma căutând scăpare și ajutor de la împăratul Constans și de la papa, unde trei ani a petrecut până la anul 344 când Sinodul din Sardica i-a recunoscut nevinovăția lui?

    Oare nu a scăpat el din biserica înconjurată de armată care voia să-l prindă? Și el îmbrăcându-se la față cu broboadă femeiască și fiind noapte și amestecându-se cu clerici și acoperindu-și fața sa, oare nu a fugit în pustiu fiind urmărit de ostașii blestematului Iulian apostatul? Oare nu a stat el ascuns în mormântul tatălui său de furia împăratului Valens care părtinea arienilor? Și cine va spune prigoanele acestui mare stâlp al Bisericii lui Hristos și de câte ori a fost el nevoit a se ascunde din fața primejdiilor care le-a avut din partea arienilor și a eusebienilor și a altor eretici și vrăjmași ai dreptei credințe? Cine vrea să cunoască pe larg acest lucru să citească la viața sfântului în 18 zile ale lunii ianuarie.

    Dar Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, fiind izgonit de blestematul împărat iconoclast Leon Isaurul, nu s-a dus oare și a stat ascuns în casa părinților săi de la Platanion, unde a plâns mult starea cea jalnică a prigoanei Bisericii din acea vreme și unde a și murit la anul 733 în 12 zile ale lunii mai?

    Așa vedem și pe dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul care, văzând primejdia ce venea asupra sa din partea monoteliților, a lăsat curtea împăratului Heraclie și s-a dus în Hrisopulos, a îmbrăcat schima monahală și în singurătate se ruga lui Dumnezeu pentru furtuna ce se abătuse asupra Bisericii dreptmăritoare din partea acestor blestemați eretici care trăseseră pe împărați de partea lor. Și iarăși văzând că ereticii mai sus amintiți întindeau mereu curse pretutindeni, a fugit și s-a ascuns în pustiul Africii și până la sfârșit a suferit prigoane și primejdii pentru dreapta credință, după cum se vede scris în viața lui din 21 ianuarie.

    Iar alții din sfinții lui Dumnezeu au fugit nu numai de primejdiile cele ce le amenințau viața, ci și mai mult au fugit de primejdiile ce le amenințau mântuirea sufletului. Așa Sfântul Ilarion cel Mare, unul din marii luminători ai lumii, temându-se de onorurile și de marea cinste ce îi aduceau oamenii pentru viața lui cea sfântă și minunile ce le făcea cu puterea lui Hristos, a fugit de la locul său în pustiile Alexandriei și s-a ascuns în pustiul Oasim. Oare n-a fugit el și s-a ascuns de ostașii înarmați trimiși de blestematul împărat Iulian apostatul spre a-l ucide pentru insulta ce a adus acest sfânt blestematului zeu Marnas? Apoi după un an s-a retras într-o insulă pustie mai depărtată și de acolo a luat drumul Liviei și al Siciliei. Apoi, temându-se să nu fie cunoscut de cineva din Răsărit, s-a ascuns într-alt loc singuratic unde lucra coșuri și vânzându-le își cumpăra cele de hrană și vindeca mulți bolnavi cu rugăciunea. Iar văzând că și aici a devenit cunoscut și slăvit de oameni care îl cinsteau ca pe un prooroc, a fugit de acolo de primejdia slavei deșarte și s-a dus în Dalmația, apoi în Cipru, unde a făcut mari minuni și a vindecat pe mulți îndrăciți cu rugăciunea și cu semnul Sfintei Cruci. Și văzând că și acolo se face cunoscut și slăvit de oameni, s-a retras la un loc pustiu și sălbatic la 12 mile de mare, unde a și adormit în Domnul în vârstă de 80 de ani la anul 371.

    Așa vedem pe Cuviosul Martinian că a fugit toată viața sa pentru a nu-și pierde curăția trupului și mântuirea sufletului său (vezi viața sfântului la 13 februarie). Așa Sfântul Iosif, scriitorul de cântări, văzând primejdia năvălirii barbarilor în insula Sicilia, care veneau din Africa și pustiau totul în cale, a fugit în Grecia și s-a făcut călugăr la Mănăstirea Mântuitorului numită Latranus din Tesalonic, unde a fost hirotonit preot, apoi de acolo a plecat la Constantinopol, dar văzând că și acolo împăratul Leon Armeanul a pornit persecuția împotriva sfintelor icoane, a fugit de acolo la Roma și apoi din nou la Constantinopol, unde a scris multe imnuri de laudă lui Dumnezeu și sfinților Săi, prin care a atras iarăși asupra sa ura ereticilor iconoclaști care l-au exilat în Herson prin împăratul Teofil iconomahul, de unde a fost chemat de patriarhul Ignatie care l-a făcut schevofilax, adică păzitor al vaselor sfinte ale marii biserici, unde a adormit în Domnul în anul 883 în aprilie.

    Dar cine va povesti câte prigoane și primejdii a suferit Sfântul Dionisie, arhiepiscopul Alexandriei, din partea împăratului Deciu, care a pornit persecuție generală asupra creștinilor, și cum în acea vreme mulțime mare de creștini de prin orașe și sate fugeau și se ascundeau prin munți, prin păduri, prin locuri pustii și neumblate? Căci la începutul anului 250 edictele cele sângeroase ale tiranului Deciu au fost publicate și la Alexandria, iar Sfântul Dionisie, episcopul Alexandriei, a căzut prizonier cu o mare mulțime de creștini pe care ostașii tiranului îi aduseseră la orașul Taposiris. Dar o trupă bine organizată de țărani creștini, aflând de cele ce se făcuseră, au luat arme în mâini și au alergat în ajutorul episcopului lor. Deci au ieșit înaintea persecutorilor, iar aceștia, văzând mulțimea celor ce veneau, au fugit de frică și au lăsat în mâinile lor pe prizonieri. Atunci creștinii au ridicat repede din mijloc pe episcop, care aștepta moartea cea silnică, și l-au silit să fugă și să se ascundă din fața primejdiei în care se găsea. Și așa sfântul a fugit și s-a ascuns multă vreme până la sfârșitul persecuției în pustia Libiei.

    În cele de până aici am adus atâtea mărturii de la sfinții și aleșii lui Dumnezeu care au trăit înainte de lege, în Legea Veche și în Legea Darului Evangheliei lui Hristos, care în diferite locuri și vremi au fugit și s-au ferit de primejdiile oamenilor răi, de prigoane și au dat loc mâniei și răzbunării ce era asupra lor. Oare care au fost pricinile binecuvântate de Dumnezeu pentru care acești sfinți fugeau și se păzeau din calea primejdiilor și a morții? La această întrebare vom răspunde că două pricini binecuvântate au fost în această privință. Întâi că însăși dumnezeiasca Scriptură și învățătura Mântuitorului din Sfânta Sa Evanghelie i-a învățat pe ei să facă acest lucru. Iar al doilea că ferirea și paza noastră din fața primejdiilor este întemeiată pe porunca dragostei de care toată Legea și proorocii atârnă (Matei 22, 40).

    Iată o pildă: dacă eu sunt amenințat de o primejdie sau chiar cu moarte din partea unui om care se silește să-mi vatăme trupul sau sufletul meu și eu nu voiesc să fug din fața lui și stau întărit și nemișcat, atunci eu mă fac sminteală omului acela. Și eu poate mă folosesc din vătămarea aceluia pentru bărbăția și răbdarea mea, dar acela se vatămă pe sine și se face pe sine vrednic de muncă. Deci când nu voiesc să fug de primejdia ce îmi stă înainte din partea celui ce mă urăște și vrea să mă vatăme sau să mă omoare, atunci cum iubesc pe fratele meu ca pe sine? Ci arătat este că mă iubesc pe sine mai mult decât pe acela care îmi voiește răul sau mă lenevesc și nu bag în seamă mântuirea aceluia și prin aceasta nu bag în seamă porunca apostolească care zice: Nimeni al său să nu caute, ci fiecare pe ale aproapelui (I Cor. 10, 24). Ba și mai mult că prin această nebăgare de seamă a mea stau împotriva Legii celei stăpânești care a rânduit zicând: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Matei 22, 39). Deci arătat este că porunca feririi de primejdii și de prigoane se întărește pe porunca dragostei.

    Iar îngăduirea în primejdii și în prigoane atunci când putem să ne ferim de ele este lepădare a dragostei, fiindcă se face aproapelui pricină de sminteală. Dar poate că va zice cineva: oare trebuia ca sfinții apostoli și alți dascăli ai Bisericii lui Hristos să fugă și să se ascundă prin pustii și să nu propovăduiască Evanghelia lui Hristos, spre a nu sminti pe iudei sau pe păgâni? Nicidecum nu trebuia să înceteze propovăduirea Evangheliei, căci Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a trimis pe ei să predice Evanghelia la toată lumea, zicând: Mergând în toată lumea propovăduiți Evanghelia la toată zidirea; cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 15). Drept aceea mare nedreptate ar fi fost dacă, pentru răutatea celor ce se sminteau, apostolii ar fi încetat propovăduirea Evangheliei celei încredințate lor de Însuși Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci câți se sminteau, aceia nu erau vrednici de credință, nici de mântuire. Acest lucru îl arată Marele Apostol Pavel când iudeii se sminteau de predica Evangheliei lui Hristos. El nu lua în seamă această sminteală nedreaptă a lor, ci zicea: Iar noi propovăduim pe Hristos cel Răstignit, evreilor adică sminteală, iar elinilor nebunie.

    Ascultă încă pentru aceasta și pe Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Când ucenicii lui ziceau către El că fariseii, auzind învățătura Lui, s-au smintit, atunci Mântuitorul, grăind, a răspuns către dânșii: Lăsați-i pe ei, povățuitori orbi sunt ai orbilor (Matei 15, 14). Deci smintească-se iudeii că eu propovăduiesc pe Hristos cel Răstignit, lasă-i pe ei, nimic să nu-ți fie ție grijă de sminteala lor, căci povățuitori orbi sunt ai orbilor. Smintească-se cei răi și ereticii, fățarnicii, viclenii și mincinoșii, că eu propovăduiesc adevărul dreptei credințe. Lasă-i pe ei, nu trebuie să ai grijă de sminteala lor, că povățuitori orbi sunt orbilor.

    Dar atunci cum stau lucrurile care am arătat mai sus că noi trebuie să ne ferim de primejdii spre a nu face sminteală celui ce voiește a ne face nouă rău? Iată cum: „La toate trebuie chibzuință și dreaptă socoteală, de vreme ce pe tot lucrul îl împodobește măsura” (Sfântul Isaac Sirul). Nu pe toate întâmplările le putem măsura cu aceeași măsură și cu aceeași cumpănă. Dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur zice: „Când vii în fața a două păcate și unul este prea mic, iar altul prea mare, atunci de ești prea silit fă păcatul cel mic, ca să nu-l faci pe cel mare”.

    Eu trebuie să fug din calea primejdiei când această fugă a mea nu-mi vatămă mântuirea sufletului meu și mântuirea lui. Iar când fuga mea îmi aduce mie primejdia morții sufletului meu, adică îmi este în primejdie mântuirea mea, atunci nu trebuie a fugi și a mă ascunde, ci a sta tare în răbdare cu nădejdea la Dumnezeu și de a răbda până în sfârșit spre a mă mântui, după cum este scris: Intru răbdarea voastră veți mântui sufletele voastre. Și iarăși: Cine va răbda până în sfârșit acela se va mântui.

    Iar dacă ferirea mea de primejdie nu-mi aduce mie primejdia nemântuirii sufletului meu, atunci se cuvine a căuta mai mult la folosul celui ce voiește a-mi face mie rău și pentru a nu-i face lui sminteală e bine să mă feresc pe cât voi putea din fața lui. Aceasta o arată și dumnezeiescul Apostol Pavel către cei ce mâncau carne jertfită la idoli de față cu cei ce aveau știința lor slabă și socoteau că idolul este ceva. El le scrie corintenilor: Știm că idolul nimic nu este în lume și că nu este alt Dumnezeu afară de unul ci nu toți au această știință (adică de a socoti că idolul nu este nimic). Și apoi adaugă către cei ce socoteau pe idol a fi nimic: Însă vedeți ca nu cumva slobozenia voastră aceasta să nu fie sminteală celor neputincioși. Pentru că dacă te va vedea cineva pe tine, cel ce ai știință, că șezi în capiște, au nu știința lui, fiind slabă, se va zidi spre a mânca cele jertfite idolilor? Apoi, arătând cât de greu este păcatul acesta, zice: Și va pieri fratele tău la cel neputincios pentru știința sa, pentru care Hristos a murit (I Cor. 8, 4-11).

    Așadar, așa cum am zis mai sus: cât privește paza și ferirea noastră de primejdii, aceasta să fie cu bună chibzuință și dreaptă socoteală spre a nu aduce primejdia osândirii noastre în cele spre mântuire, dar nici sminteala aceluia ce ne prigonește pe noi. Și aceasta o vom face atunci când vom socoti că paza de primejdii o facem numai după porunca cea dată nouă de Domnul și nu spre a tăgădui înaintea oamenilor mărturisirea dreptei credințe în Hristos și când vom socoti că paza noastră de primejdii nu ne aduce nouă paguba mântuirii sufletului nostru, ci mai ales prin aceasta ne vom sili a nu face sminteală spre pierzarea celui ce ne prigonește pe noi.

    Iar acum spre lămurirea celor ce am vorbit astăzi în acest cuvânt vom spune spre încheiere o învățătură a unui sfânt părinte al Patericului, care în această privință zice așa: „Când vei vedea vreodată întărâtarea, tulburarea și venirea păgânilor asupra creștinilor, atunci fugi tu și te ascunde cât vei putea; i ar să nu te dai în mâinile păgânilor muncitori, părându-ți-se ție că mare lucru și bun vei face de te vei da singur în mâinile lor. Că Dumnezeu nu voiește de la noi cele ce sunt mai presus de noi și de putința noastră. Măcar de găsești undeva scris că unii din sfinții mucenici singuri și de bună voie se duceau și se dădeau pe sine în mâinile prigonitorilor, dar aceia prin oarecare descoperire dumnezeiască făceau aceasta. Iar tu, când ți se va întâmpla fără voia ta să cazi cumva în mâinile păgânilor prigonitori, atunci cu bună nădejde la Domnul nostru Iisus Hristos să rabzi vitejește toate ispitele și muncile ce ți se vor întâmpla, până la moarte. Iar cela ce nu fuge de ispite, ci se dă singur de bună voia sa într-însele, acela piere într-însele. Că noi avem poruncă să ne ferim de ispite după cât vom putea și să ne rugăm de-a pururea lui Dumnezeu zicând: <<Doamne, nu ne duce pe noi în ispite»” (Vezi Pateric, cap. 1 1, Despre răbdare, București, 1828).

    Iată ați auzit atât de clar și luminat învățătură de la Sfinții Părinți în ce chip este datoria noastră a ne păzi de primejdii și de ispite în viața noastră. Întâi că suntem datori a ne feri după a noastră putință din calea primejdiilor după porunca Mântuitorului care a zis: Păziți-vă de oameni și ne-a poruncit nouă a ne ruga să nu cădem în ispite. Al doilea că suntem datori a ne păzi de primejdie pentru a nu fi noi pricină de sminteală celui ce voiește a ne face nouă rău. Iar al treilea: Dacă noi după putere ne vom păzi de primejdie și fără de voia noastră va îngădui Dumnezeu să cădem în vreo primejdie, atunci suntem datori să punem toată nădejdea noastră spre Dumnezeu și să răbdăm cu toată vitejia cugetului și a inimii noastre toate primejdiile și necazurile până la moartea noastră, spre mântuirea sufletelor noastre. Iar dacă noi vom păzi credința noastră dreaptă și nemișcată și poruncile lui Dumnezeu fără prihană și oarecare se va sminti de noi, nici o grijă să nu avem noi de acest lucru și să zicem în inima și cugetul nostru cuvântul Domnuluł: Lasă-i pe ei, că povățuitori orbi sunt ai orbilor.

    Iar de vom vedca că lucrul nostru smintește pe fratele și noi, de îl vorn lăsa, nici de credință nu ne lepădărn, nici Legea lui Durnnezeu nu o călcăm, atunci este bine să lăsăm lucrul acela, ca nu pe fratele să-l smintirn. Deci ne trebuie mare chibzuință și dreaptă socoteală să facem bună deslușire între acelea ce sunt adevărate sminteli și acelea ce nu sunt sminteli, ca nu fără de socoteală să ne smintim pe noi și să srnintim și pe alții.

    Spre încheierea acestui cuvânt predici să rugăm pe Prea Înduratul nostru Mântuitor și pe Prea Curata sa Maică, ca împreună cu rugăciunile sfinților, să fim ajutați noi păcătoșii spre a cunoaște calea cea împărătească a mântuirii și a merge pe ea spre mântuirea sufletelor noastre. Amin.

    Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 16

       

Continue Reading

   
 
 
Preluat de pe: Cuvant de folos

Loading...
Articolul precedentMinune: o bunică a văzut patru Apostoli în timpul Sfintei Liturghii
Articolul următorPeștera Cuvioasei Maria Egipteanca