Acasă Ortodoxie Aducând lui Hristos stâlpări de virtuți, cu taină să-L primim în suflete

Aducând lui Hristos stâlpări de virtuți, cu taină să-L primim în suflete

50
0

Așa se cuvine să trecem pragul duhovnicesc, pășind în Sfânta Săptămână a Pătimirilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos și purtând în suflete deopotrivă bucurie și întristare. Contopind aceste două stări, le putem numi bucurie-întristată. Căci așa va fi la începutul acestei săptămâni. Şi, doar spre sfârșitul ei, când întristarea se va adânci, pe măsură ce îi vom asculta pe Sfinții Evangheliști relatând urcușul Domnului spre Golgota Răstignirii, credința, dacă este reală și profundă, ne va trimite, ca pe o adiere ușoară de vânt, bucuria certitudinii Învierii Sale.

 Se cuvine, așadar, să ne liniștim, adică să stingem pornirile spre robotirea zadarnică şi să aprindem măcar acum candela rugăciunii, iertării, smereniei şi evlaviei. Iar dacă, din motive binecuvântate și nu din alergătura febrilă după bucate, oricât de tradiționale! (și accesibile în această vreme…), nu vom putea participa la slujbele atât de minunate, unice, ale Deniilor, din această săptămână, să citim în Sfânta Carte despre toate câte s-au întâmplat acum aproape două mii de ani în cetatea Ierusalimului. Ne vom cutremura, vom plânge, poate ne vom simţi şi noi vinovați – chiar suntem vinovați! – pentru că toate acele fapte se petrec mereu şi mereu, iar Domnul nostru Iisus Hristos străbate clipă de clipă acelaşi drum al Golgotei în sufletele noastre rătăcite, ­dezorientate, deznădăjduite ori răzvrătite…

 Aproapele meu, cel alături de care am parcurs poate calea pelerinajului de Florii, cu stâlpările șoaptelor de rugăciune, aș vrea să rămânem aproape în zilele următoare, să retrăim împreună, pas cu pas, întâmplările relatate de Sfinții Cronicari, Evangheliștii și ucenicii Domnului. Să ascultăm glasul propriului suflet, care șoptește fiecăruia dintre noi: Ajuns în Săptămâna Pătimirilor Mântuitorului Iisus Hristos, taci! Taci pe dinlăuntru, dar mai ales în afară, în jurul tău. Fă linişte şi ascultă cele ce s-au petrecut acum două milenii, tragedia care a întunecat soarele şi a despicat catapeteasma vremii în două. Taci, ca să te poţi auzi pe tine, cel dinlăuntru, să afli cât de tari îți sunt credința și dragostea pentru Cel care urcă spre cumplitele pătimiri… Cu atât mai cumplite, cu cât nu le îndrep­tă­țea nicio vină! Ba da, vina exista și era uriașă, iar numele ei era Iubire! Iubire de mine, de tine, de noi toți cei de atunci şi de azi, până la sfârșitul veacurilor! Iubirea lui Dumnezeu Tatăl, jertfindu-Și Fiul (unic!) pentru puzderia de fii nerecunoscători, care alcătuiau și alcătuiesc omenirea căzută!… Taci, ca să te poți auzi pe tine întrebându-te dacă nu cumva ești și tu dintre aceia… Răspunsul este, de­sigur, Da!

 În această sfântă săptămână există două puncte de foc: Sfânta zi de Joi, în centrul căreia stă întinsă masa Cinei celei de Taină, așezată într-un foișor înalt, piatră de hotar care a schimbat cursul istoriei sociale, morale, dar mai ales spirituale a omenirii căci… Zis-a ucenicilor Cuvântul, în taină învă­țân­du-i: Mergeți în loc înalt, unde gândul se întărește, de gătiți Paștile prin cuvântul adevărului cel fără de aluat și întărirea harului să o măriți.

 Îți amintești ce s-a întâmplat atunci? Șezând Mântuitorul cu ucenicii Săi la masa Paștelui Legii Vechi, a frânt pâinea și le-a dat lor, zicând: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor”… A luat apoi paharul cu vin, zicând: „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor…” În acel moment, Legea Veche „și-a cunoscut apusul său” și a început pentru omenire Legea cea Nouă, statornicită de El, având drept temelie iubirea și credința în înviere și viaţa veşnică

 Dar înainte de acest moment crucial s-a petrecut cea mai cutremurătoare pildă de smerire a Însuși Fiului Omului față de om… Căci, ne mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan: Iisus, știind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini și că de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge, S-a sculat de la cină, S-a dezbrăcat de haine și, luând un ștergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins… Ne urmărește, oare, întrebarea Mântuitorului adresată ucenicilor după spălarea picioarelor, când Domnul… S-a așezat iară la masă și le-a zis: Înțelegeți ce v-am făcut eu?… (și continuă): Că v-am dat vouă pildă ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi…?

 Vom petrece apoi, la Denia de joi seara, de fapt din ziua de vineri, momentul impresionant care ar trebui să ne așeze pe toți cei din Biserică în genunchi, când, după a 5-a Evanghelie, din cele 12, părintele iese din Sfântul Altar, purtând în spate Crucea și, așezând-o în naos, în fața Ușilor Împărătești, ne va trimite cu gândul și cu simțirea la Răstignirea Mântuitorului pe Golgota…

 Acest moment mi-a marcat profund copilăria, când părintele care purta Crucea era tatăl meu…! În clipele acelea nu mai era doar tatăl meu, ci era imaginea vie a greutății Crucii și, de aici, sentimentul profund de durere, de milă câtă încăpea în sufletul meu de copil, pentru Cel care fusese crucificat cu două milenii în urmă și totuși într-un acum încărcat de adevărul jertfei!… Atunci nu-mi explicam de ce plângeam cu suspine. Credeam că imaginea tatălui meu, copleșit de greutatea reală a Crucii scoase din Altar, mă impresiona astfel. Era, desigur, și asta! Dar acum îmi revin în memoria afectivă și imprimată pe retină trăirea de pe chipul tatei, solemnitatea pașilor, brațele care strângeau cu evlavie și cu infinită dragoste Sfânta Povară… De asemeni, îmi rămăseseră în auz atât de bine întipărite ultimele cuvinte ale Mântuitorului, ­îna­inte de a-Și da Duhul: Eli, Eli, lama sabahtani!, apoi acel: Săvârșitu-s-a!… (Și era la ora a șasea…) Ecoul acestor sfinte cuvinte ale Cuvântului m-a urmărit de-atunci toată viața și-mi străbate întreaga ființă în fiecare an, în Joia Mare!…

 Și… iarăși se cuvine să taci… să tăcem… atunci, aproapele meu, pentru a putea auzi geamătul stăpânit al inimii Maicii Domnului, când „sabia” profeţită de dreptul Simeon a trecut printr-însa… Sfânta și Marea Vineri, cu încărcătura de trăiri, de semnificații, de măreție a morții și îngropării Fiului lui Dumnezeu, își află greu locaș în biata noastră inimă, adeseori împietrită sau chiar niciodată altfel…!

 Stihurile Prohodului Domnului întruchipează un arc de cerc, ca un curcubeu aruncat peste spațiu și timp, al cărui cel dintâi capăt a rămas fixat în sufletele noastre, între pilonii celor patru seri ale Canonului de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul… Al doilea s-a înfipt în piatra prăvălită pe ușa Sfântului Mormânt… Pe amplitudinea cosmică a acestui curcubeu sonor, melodie și cuvânt, călătoresc una spre alta, se întrepătrund cele două sublime cântări!

 Fie și numai pentru acestea, se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a rânduit să fim orto­docși…! Și iată că din cuvintele prohodului se ivește, ca o floare de sub zăpada înghețată, nădejdea împletită cu certitudinea Învierii: Bob cu două firi, În adânc pământ, cu lacrimi, se seamănă; Dătătorul de viață, astăzi, Răsărind El iar, lumea va bucura… Căci a zis Iisus către ucenicii Săi: Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce roadă multă…

 Ne vom afla, apoi, în Sâmbăta Mare… Când trebuie să tacă tot trupul, cum ne-ndeamnă Biserica. Să tacă foșnetul tuturor gândurilor străine de ideea unică pe care se cuvine s-o avem în minte: Mântuitorul Iisus Hristos a murit pe Cruce, a fost coborât de pe Cruce, a poposit, poate, câteva clipe în brațele Maicii Sale, apoi a fost așezat în mormânt, iar acesta a fost pecetluit cu o piatră grea…

 Socotind că piatra nu avea să fie destul de sigură pentru ca să nu se poată ajunge la trupul Domnului, iudeii au cerut întăriri paradoxale și, am putea spune, ridicole: străji omenești!…

 Vor tăcea și păsările, și foșnetul frunzelor, și susurul apelor… O tăcere, însă, nu apăsătoare, ci mai curând o așteptare a ceea ce trebuia și avea să se întâmple… Vor tăcea și clopotele Bisericilor care, mișcate poate de un vânt ușor, vor vibra, totuși, tainic… Iar în această cuvenită liniște minunea se va plămădi până când, învinse de Puterea Dumnezeirii, străjile de piatră și de trupuri omenești se vor dovedi inexistente.

 Atunci, aproapele meu, te rog, să mergem, tot împreună, la Biserică și, reiterând curajosul gest al Femeilor Mironosițe de a veni la Mormântul Domnului, pentru a desăvârși, după cuviință, ungerea Sfântului Său Trup cu mir și aromate, să aflăm odată cu ele piatra prăvălită, străjile adormite și să auzim glasul Îngerului care a prăvălit piatra: Nu vă temeți, că știu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutați. Nu este aici; căci S-a sculat, precum a spus…! Mergeți și vestiți ucenicilor… Iar, plecând ele de la mormânt să vestească ucenicilor, iată, Iisus le-a-ntâmpinat zicând: Bucurați-vă!

 Lidia Popiţa Stoicescu

 Sursa: http://ziarullumina.ro

 Share:Click to share on Facebook (Opens in new window)Click to share on WhatsApp (Opens in new window)Click to share on Twitter (Opens in new window)   
 
 
Preluat de pe: Mărturie athonită

Loading...
Articolul precedentBătaia nu e ruptă din Rai!
Articolul următorSăptămâna Patimilor lui Hristos sau Săptămâna Mare: Cuvânt la Sfânta și Marea Luni a Sf. Inochentie al Odesei