Acasă Ortodoxie Am văzut lumina cea adevărată

Am văzut lumina cea adevărată

24
0

    Toată viața mea am alergat după iubirea pierdută la nașterea mea. Părinții mei s-au despărțit când eu eram cam de un an.

 Aș începe cu sfârșitul, dar mijlocul nu mă lasă. Acum șapte ani, sună telefonul. Un număr care nu are corespondent în agendă. „Cine să fie?”, zice gândul până a răspunde. Un glas necunoscut mă întreabă dacă sunt… eu. 

 „Normal că-s eu. Dar tu cine ești, străine? Că nu te recunosc defel…” „Sigur nu mă recunoști?”, mă-ntreabă glasul. „Nu domnule, chiar nu știu! Dacă-ți arde de glume, să știi că nu ți-ai găsit omul!”.

 Închid. Sună din nou. Mă uit, același număr. „Măi, ăsta-i greu de cap! Ei, lasʼ că-i zic vreo două, de nu-i mai trebuie nimica-nimicuța!”.

 Și gata, răspund. „Alo, domnule, dumneata chiar n-ai ce face?” „Tu, fată, nu închide! Sunt tata, te rog, nu închide!”.

 Inima bate, nebună, să iasă din piept! Stau o clipă: „Doamne, cui îi arde de glume?”. Închid cu furie și sângele mi se bulucește cu totul în cap. Și sună, și sună telefonul… „Hai, răspunde!”, zice mătușa mea, la care eram atunci în vizită. Mă așez pe fotoliu și-i zic: „Nu se poate! E unul care-mi zice că e… tata!” „Hai, răspunde!”, zice din nou mătușa mea. Răspund. 

 „Fată! Sunt taică-tău, crede-mă, ascultă-mă, nu-nchide așa! Te caut de multă vreme…”.

 Într-o fracțiune de secundă, îmi trec prin cap toate vorbele nespuse în cei 28 de ani de când nu mai auzisem nimica de… tata. Zic: „Auzi, daʼ tu până acum unde-ai fost, în toți anii ăștia? Te-ai întrebat ce mai fac? Mi-o fi bine, mi-o fi rău?”. Și câte și mai câte…

 După toate câte mi-au venit deodată să i le strig, răgușită, îl mai întreb o dată: „Dar tu sigur ești tata?”. Încă nu puteam accepta ce mi se întâmplă. „Da, eu sunt, fata mea! Sunt tatăl tău”. Și zic, aproape ca muma lui Ștefan cel Mare: „Păi, dacă ești tata, zi-mi și mie când ne-am văzut ultima dată!”.

 Acum, pentru că mă mai liniștisem oleacă, căutam în mintea mea să-mi aduc aminte cine mai știa, dintre cei apropiați, amănunte despre povestea mea de viață. Analizând pe fugă, mi-am zis că despre ultima întâlnire cu tata știam doar eu, el și cei din familie. Dacă-mi răspunde corect, atunci e tata. Și, pentru ca misterul să fie și mai mare, vocea de la celălalt capăt era cam pițigăiată și-mi sporise neîncrederea.

 Răspunsul vine pe dată (acum, când scriu, timpul se derulează cu încetinitorul, atunci totul era de-a valma): „Ne-am văzut ultima dată acum 28 de ani, când tu, fata mea, aveai 14 ani, și ne-am întâlnit să-ți fac buletinul”.

 Deci era tatăl meu. Voiam, nu voiam, era el. Tata. Cel după care am jinduit toată viața, dar pe care îl alungasem din toate gândurile mele.

 I-am închis din nou. M-a sunat din nou. Am ezitat. Dar am răspuns. M-a lăsat să-l cert. Și-a cerut iertare. Mi-a cerut să-l primesc în vizită, era curios să mă vadă și să vorbim. Am zis prima dată: nu. După care am zis să mai văd, să-mi lase un timp de gândire și-o să-i spun ce voi hotărî. Eram buimăcită. A rămas să mai vorbim după câteva zile. Am închis.

 Mătușa, înțeleaptă ca întotdeauna, mi-a zis: „Lasă-l să vină, dacă tot te-a căutat… Până la urmă, faci pace în sufletul tău”.

 Și am plecat spre casă. 

 ***

 Pe atunci, trăia soțul meu și abia așteptam să-i spun și lui întâmplarea. Nu puteam să i-o povestesc la telefon, era ca și cum aș fi risipit vraja.

 Ajung acasă și-i zic: „Dacă ai ști ce-am pățit azi! Am primit un telefon de la… tata!”.

 Atât de ciudat îmi suna în urechi cuvântul „tata”, de parcă nu l-aș fi rostit, atât de șoptit l-am spus. Simțeam că l-am auzit doar eu.

 „Tatăl tău?…” „Da, tatăl meu!”. Și m-apuc să-i povestesc de-a fir a păr întâmplarea. Soțul meu, înțelept, zice: „Daʼ zi-i, dragă, să vină!”. Eu: nu și nu! Că a trecut o viață de om, că una, că alta! „Lasă-l, dragă, să vină. Totuși, e frumos că s-a gândit să te caute. Ce să-i faci? Au fost tineri, a fost demult, apăi acum nici maică-ta nu mai este. Și, uite, vreau să-l cunosc și eu. Hai, sună-l și spune-i să vină! Se va bucura și de copiii noștri, nepoții lui”.

  Și a venit. Au trecut șapte ani de-atunci. A venit de Paște, împreună cu fratele pe care nu-l cunoșteam și care este de vârsta fiicei mele. Știam doar că mai are un copil cu mult mai mic decât mine.

  Când eu eram pe la un an, părinții mei s-au despărțit, fiecare apucând pe drumul său și făcându-și alte familii. Pe mine m-au crescut bunicii. Când am pornit la școală, m-au luat mama și mătușa, sora mamei. Apoi, la o vreme, mama a murit, Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească cu îngerii! Până pe la 14 ani, tata mă mai căuta, când și când, destul de rar. După aceea, s-a mutat din orașul nostru. Noi, la fel, ne-am mutat. Nimeni nu a mai știut de nimeni, până în ziua cu telefonul. 

 Eu, atunci când a venit să-mi facă buletinul, m-am supărat și i-am zis că oricum nu mai vreau să-l văd. După niște ani, a plecat și mătușa din oraș. Bunicul, între timp, se dusese și el la Domnul. Pe bunica, bătrână fiind, a luat-o mătușa la ea, că nu mai putea să locuiască în sat, singură. În satul copilăriei mele au mai rămas doar verii primari ai mamei. Între noi și locurile dragi, „doar” vreo 600 de kilometri dus-întors.

 Și aflu acum că tata, ros de remușcarea atâtor ani în care nu a mai știut nimic de mine, se reîntoarce în orașul tinereții sale, nu mai găsește pe nimeni, ia drumul satului copilăriei mele și, după vreo câteva luni, află despre mine. Culmea, ca-n filmele polițiste, îmi află numărul de telefon, își ia inima în dinți și mă sună. Urmarea o cunoașteți. Telefonul. Uimirea. Vizita. Surpriza când am constatat că băiatul meu seamănă foarte mult cu el. Până să-l revăd pe tata, deslușeam pe chipul fiului meu câteva trăsături care-mi săreau în ochi, dar nu știam de unde să le iau. Era un amalgam de cunoscut și necunoscut. Era chipul tatălui meu. Acum, când văd fotografii din tinerețea lui, este exact fiul meu. Eu nu-i mai știam chipul, doar mi-l aminteam destul de vag.

 Când a venit și l-am văzut, ne-am bucurat și pentru această asemănare. Mi s-a părut, așa, ca un dar de la Dumnezeu. Am petrecut un Paște binecuvântat de Hristos, în Lumina Învierii și a Iertării, din care izvora pacea aceea de Rai. Copilul din mine era fericit. Copilul din mine este fericit. Inima se încălzește, iar și iar, savurând acele momente. Slavă Domnului că i-a dat tatălui meu gândul cel bun, iar el a făcut imposibilul pentru a mă găsi! Slavă Domnului că mi-a dat puterea de a-l ierta și de a-l iubi, uitând absența lui de-o viață de om! Mă bucur tare mult că m-a căutat, că m-a găsit, că am iertat și am uitat. Este atât de copleșitoare bucuria, încât aș striga-o în gura mare, să știe toată lumea că bine ne este nouă să trăim în Lumina Iubirii și a Iertării, după voia Domnului, Cel ce pe toți ne iartă.

 Între timp, soțul meu se îmbolnăvește de cancer. Tata îmi este alături, susținându-mă după puteri. Cu vorba. Cu fapta. Am avut și umărul pe care am putut plânge în cele trei zile de priveghi, umăr de tată, chiar dacă a lipsit de-acasă o viață.

 ***

 Urmarea urmărilor am să v-o spun pe dată. Astăzi, după șapte ani de când tata m-a căutat și ne-am reîntâlnit de Paște, am fost pentru a doua oară în viață în satul copilăriei tatălui meu. Acasă, după 47 de ani. Am fost la mormântul bunicilor pe care nu i-am cunoscut, pentru că, atunci când s-au despărțit părinții mei, eram prea mică să-mi mai amintesc ceva. Mi-am adus poze și cu buneii aceia, care m-au iubit și ei, dar nu au avut parte să se bucure de mine. Am chiar și poze cu străbunicii dinspre tată. Și, printre altele, am găsit și niște ștergare lucrate de bunica! Am adăugat alte și alte amintiri, astfel reîntregindu-se cercul ce fusese sfărâmat odată. Mi-am simțit inima mare, mare de tot, cât roata morii, cea la care mergeam cu bunicul care m-a crescut și m-a iubit cât doi bunici și-un tată! Ei, nici ăsta nu-i lucru de șagă!

 Acolo am călătorit cu băiatul meu, la origini, bucurându-ne de înțelepciunea tatălui meu, care a făcut ce-a făcut și a adus împăcare sufletului meu și copilului de altădată. I-am spus că totuși el e mai privilegiat de Dumnezeu decât biata mama. El și-a văzut nepoții mari și, datorită faptului că m-a avut pe mine, a prins încă o generație de pui de om din sângele lui: uite-așa are și un strănepot, băiatul fetei mele care se născuse între timp!

 M-am bucurat când l-am auzit spunându-i fratelui său că e mândru de realizările mele: copiii, dar și faptul că am răzbătut în viață fără ajutorul său.

 Am dat frâu liber lacrimilor, bucuriei. Am făcut pace cu trecutul. Iertasem totul de-acum șapte ani, iar acum am pecetluit iertarea cu dragoste și înțelepciune. Pășind peste pragul casei părintești, am alungat din unghere orice urmă de umbră și negare. M-am reîntors acasă. M-am reîntors la rădăcinile pierdute. Acum știu că nici un vânt n-ar mai putea să mă tăvălească precum ciulinii pe Bărăgan.

 Pomelnicul celor adormiți i-a adunat și pe străbunicii dinspre tată, și alte rubedenii. Am aprins lumânări chiar și la mormântul celei de-a doua soții a tatălui meu. Și ea murise tot din pricina unui cancer, cu mult înaintea soțului meu.

 Acum simt pace în inima mea. Am iertat. Am alungat întunericul și am lăsat Lumina să-mi mângâie sufletul. Iertarea mi-a luminat chipul și se răsfrânge în tot ce fac și în tot ce sunt. Dacă Dumnezeu cel răstignit sus, pe Cruce, a putut ierta aducându-ne Lumina, nouă, păcătoșilor, cu atât mai mult și noi trebuie să iertăm. Nu spun că e ușor. Dar e posibil. Și pacea din suflet, adusă de iertare, merită străduința noastră. Unii spun: „Am iertat, dar nu pot să uit”, însă aceea nu-i iertare. Iertarea o simți ca pe un foc în inimă, care-ți face tot sângele să pulseze, mai-mai să-ți spargă pieptul de bucuria necuprinsă de toate cuvintele lumii. Lumină din Lumina cea adevărată ți se răsfrânge pe chipul tot un zâmbet. Copilul din tine râde zburdalnic, chiar dacă are 50 de ani.

 Am văzut Lumina cea adevărată, Lumina adusă de iertare. Am trăit Lumina care mi-a topit gheața din suflet. Am înțeles că iubirea e mare chiar și atunci când nu o vedem și nu-i simțim atingerea de-aripă. Aripă diafană de Înger, cât de mult am dorit să-ți aud fâlfâitul șoptit! L-am așteptat toată copilăria mea.

 Gina Dan

 Joița, Giurgiu

 Premiul I la concursul de

 eseuri al lunii noiembrie 2018

 Foto: Ilona Titova Dreamstime.com

 Marturie publicata in Revista Familia Ortodoxa/ Mai 2021

   
 
 
Preluat de pe: Familia ortodoxă

Loading...
Articolul precedent„Fiecare întâlnire cu Domnul trebuie să ne fie Paște”
Articolul următorAșteptându-și moartea, a aflat Învierea