Home Ortodoxie Preschimbarea rușinii în putere împotriva patimilor prin pocăință și Taina Sfintei Spovedanii

Preschimbarea rușinii în putere împotriva patimilor prin pocăință și Taina Sfintei Spovedanii

115
0

   Omul este cel mai desăvârșit din creația lui Dumnezeu. Cea mai mare demnitate a sa este aceea de a fi creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu misiunea de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea (Matei 22, 37). Setea după o tot mai adâncă înțelegere a mărimii chemării noastre de „dinainte de vremi” nu trebuie să permită atenției și inimii noastre să își găsească liniștea. Mult mai mult trebuie ca ea să ne împingă să ne îndemnăm unii pe alții, în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi! ca nimeni dintre voi să nu se învârtoșeze cu înșelăciunea păcatului (Evrei 3, 13). Chiar dacă omul este creație, el a primit misiunea de a deveni la fel ca Dumnezeu.

     Înainte de căderea prin păcat, Adam și Eva erau în Rai cu mărire și cu cinste (Psalm 8, 5) încununați. Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau (Facere 2, 25), pentru că Îl aveau pe Duhul lui Dumnezeu. Întreaga lor ființă era îndreptată spre Dumnezeu, spre arhetipul lor. Iar Dumnezeu, la rândul Său, vorbea cu ei și Se oferea pe Sine drept model de urmat. Nu se rușinau de Dumnezeu. Când, însă, atenția lui Adam a fost furată de creația din jurul său, s-a ajuns la neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și a fost dezbrăcat de veșmântul strălucitor al suflării cerești a lui Dumnezeu. Prin urmare, li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte (Facere 3, 7). În acea clipă, a intrat rușinea în viața oamenilor. Adam și Eva au pierdut cinstea spirituală cu care fuseseră încununați și nu au mai putut îndura prezența Binefăcătorului lor dumnezeiesc. Prin urmare, s-au ascuns Adam și femeia lui de fața Domnului Dumnezeu (Facere 3, 8). Până la urmă, depărtarea de Dumnezeu și distanța de viața dumnezeiască a atins o asemenea măsură, încât omul s-a asemănat mai degrabă unui animal neînțelegător, strigând din inima sa împietrită că „Nu este Dumnezeu!‘ (Psalm 13, 1).

    Prin căderea lui Adam din Rai, întreaga fire omenească a fost rănită de moarte, fiind supusă degradării și morții. Profetul Isaia a descris nimerit această stare apăsătoare, când, prin Iumina dumnezeirii, a înțeles întreaga dimensiune a căderii în păcat:

    Din creștet până în tălpile picioarelor nu-i niciun loc sănătos; totul este numai plăgi, vânătăi și răni pline de puroi, necurățate, nemuiate cu untdelemn și nelegate (Isaia 1, 6). Întreaga fire a omului era cu totul pângărită, iar el a decăzut într-o viață cu totul contrară adevăratei sale firi.

    Hristos vine pentru a vindeca această boală a firii umane. Prin patima Sa cea de bună voie și prin Învierea Sa, EI ia asupra Sa toată boala și înnoiește firea noastră cea moartă prin păcat. În Vechiul (Isaia 61, 1-2) și în Noul Testament, scrie: Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați și să vestesc anul plăcut Domnului (Luca 4, 18-19).

    Așa a fost Hristos dăruit firii umane, adevărat doctor și vindecător. Misiunea grea de a vindeca toată omenirea căzută a fost îndeplinită de Noul Adam astfel: Pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei (Evrei 12, 2). Asta înseamnă că prin primirea de către El a ocării crucii, a șters toată ocara și rușinea și ne-a salvat pe noi. Dar omul trebuie să participe activ la mântuirea sa. Hristos spune că nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Dar mergând, învățați ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință (Matei 9, 12-13). Chemarea lui Dumnezeu la pocăință se adresează, deci, celor bolnavi și celor păcătoși. Astfel, pocăința este o parte necesară a procesului de însănătoșire. Mântuirea noastră este indisolubil legată de ea.

    Hristos Își începe activitatea prin cuvintele: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor! (Matei 4, 17). Aceste cuvinte renasc dialogul dintre Dumnezeu și om, care, de la neascultarea lui Adam și a Evei din Paradis, fusese întrerupt. Acum, ele sunt spuse cu privire la o nouă creație, o nouă rasă, renăscută prin Hristos, de Însuși Creatorul. Astfel, pocăința devine mijlocul de dezrădăcinare a păcatului, iar planul străvechi al lui Dumnezeu se împlinește, în sfârșit: Să facem om după chipul și asemănarea noastră (Facere 1, 26).

    Pentru a putea, însă, să se pocăiască și să fie vindecat, omul trebuie să își cunoască mai întâi păcatul. Despărțit de Dumnezeu, el trăiește în întuneric și îi este imposibil să recunoască adâncimea căderii sale. Însă, prin credința în Hristos, primește nu doar Cuvântul lui Dumnezeu, ci, în același timp, și focul dumnezeiesc al harului ceresc în inima sa. El este luminat de Sus, primește o nouă vedere și o nouă perspectivă duhovnicească. Această viziune este de două feluri: pe de o parte, prin focul ceresc se naște în inima credinciosului imaginea cerească a Logosului, a Cuvântului care l-a creat, în timp ce, pe de altă parte, i se dezvăluie sărăcia spirituală și prăpastia de întuneric în care se află omul de la căderea sa. Această vedere este un minunat dar al Cerului, care nu încetează niciodată să îl miște pe om spre pocăință. El va înseta după aceea să lepede toată spurcăciunea și prisosința răutății (Iacov 1, 21) din sufletul său și să se întoarcă prin pocăință în casa Tatălui „Cel ce este în Ceruri”.

    Cel mai mare obstacol pentru vederea și luminarea mai sus descrisă este propria noastră mândrie, care ne întărește inima și ne slăbește viziunea duhovnicească a sufletului care, astfel, nu mai este în stare să recunoască natura metafizică și adâncimea păcatului. Mândria îl izolează pe om, iar el se îmbată de ispitirea dulce-întunecată a drăceștii îndumnezeiri de sine. Mândria conduce într-un gol depresiv, în robia din iad și la nebunie. Puterea robitoare a mândriei îl chinuie pe om, care, pentru a scăpa din golul lăuntric care îl sufocă, își caută mulțumirea în mediul exterior. Își jertfește întreaga viață pentru o dependență nemiloasă după distracții exterioare. Dacă se întâmplă aceasta, el cade în perversiuni tot mai adânci și în pierzanie, devenind capabil de orice criminală faptă a rușinii și de orice păcat.

    În această stare tragică, omul stă în fața unei groaznice dileme: fie să se ascundă de fața lui Dumnezeu, pentru că nu poate îndura rușinea păcatelor sale, iar dacă face aceasta va muri în păcatele sale (Ioan 8, 24); fie urmează chemării la pocăință a lui Hristos, însă nu înainte de a-și condamna gândirea prin care a găsit dezvinovățire pentru păcatele sale. Așadar, primirea învățăturii lui Hristos dăruiește sufletului luminare, care este însoțită de o dublă viziune. Omul devine conștient de sfințenia și nemărginita dragoste a lui Hristos, după cum se simte scârbit de întunecimea păcatului și de deznădejdea ce vine din patimi.

    Această luminare a harului ascunde în sine nu doar vederea în propriul suflet, ci ea oferă omului și puterea de a birui saltul până la spovedanie. De îndată ce credinciosul își diagnostichează păcatul, el nu se mai ascunde, ci își recunoaște păcatele în fața lui Dumnezeu. El își aduce păcatul la iveală și, prin aceasta, îl stinge. Aici se ascunde puterea tainei Sfintei Spovedanii.

    După cum spune apostolul: Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea (l Ioan 1, 8-9, 20).

    Prin pocăință și prin spovedanie în fața lui Dumnezeu mărturisim mai întâi marele și universalul adevăr al stării noaste căzute. Am putea să ne exprimăm așa: dacă ar exista un domeniu în care omul să fie infailibil, iar aceasta e cu atât mai mult valabil în fața lui Dumnezeu, atunci acela ar fi când își mărturisește starea de păcat. Atunci are cu totul dreptatea de partea sa, iar dacă umblă întru Adevăr, atunci Îl cheamă la sine pe Duhul Adevărului, Care îl conduce pe credincios spre o cunoaștere adâncă a sărăciei sale duhovnicești, care, apoi, îl va conduce la pocăință. Duhul Sfânt ne dăruiește, deci, în același timp, vindecare și dezvinovățire.

    În plus, prin pocăință și spovedanie, recunoaștem mântuirea de la Dumnezeu și faptul că nu ne punem nădejdea nici în oameni, nici în îngeri, ci doar în Hristos, Care ne-a răscumpărat prin Sângele Său.

    Pocăința și spovedania sunt crucea pe care creștinul o poartă spre îndreptățire și mântuire. Ele sunt mărturisirea văzută a credinței sale. Dar Domnul ne avertizează: Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său (Marcu 8, 38). Cu alte cuvinte, cel care se rușinează să-L primească pe Hristos ca Răstignit și Mântuitor și se rușinează să primească vestirea Crucii, să recunoască Evanghelia Sa ca puterea lui Dumnezeu spre mântuirea fiecăruia care crede (Romani 1, 16), de acela Se va rușina și Hristos în ziua mare a celei de-a doua veniri a Sa. Este un lucru pe care ni-l spune și în alte locuri din învățătura Sa: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32-33).

    Cuvintele lui Hristos pe care le-am citat mai sus îi arată deplin creștinului că, fiind membru viu al Trupului Său, recunoașterea lui Hristos și luarea Crucii Sale în vreme ce lumea întreagă zace sub puterea celui rău (1 Ioan 5, 19) conține și rușine. Acesta nu este lucru ușor, dar lucrează puternic și ne aduce mântuirea veșnică. Prin darul spovedaniei, Dumnezeu îl cinstește pe el ca pe unul la fel cu Sine. Dacă omul se leapădă de El, atunci și Dumnezeu Se leapădă de om. Oricât de dur ar suna această judecată, ea este, în același timp, și foarte ușoară. Dumnezeu e Stăpân peste toate, în vreme ce omul e doar o slugă. Ea e dură pentru a naște în noi frica de Dumnezeu, care ne ferește de rușinea ultimă a condamnării și de pierderea vieții veșnice. Ea este ușoară, pentru a ne acoperi de rușine în fața marelui dar al mântuirii Sale. Dacă nu ne privim vrednici de un asemenea dar, atunci datoria noastră este să ne dovedim vrednici de această cinste prin recunoștință. Rușinea și necinstirea pe care omul le ia asupra sa prin purtarea Crucii lui Hristos îi dăruiesc cinstirea ce vine de la Hristos. Rușinea se preschimbă în harul de a deveni fii și în puterea ce ne dă viață veșnică în Împărăția Tatălui, lângă îngerii Săi.

    Aceeași cinste i s-a dat omului ce trăia în necinste prin păcat, în spovedanie. Cel ce se spovedește trăiește rușinea în fața părintelui duhovnic pentru asemenea păcate. De îndată ce recunoaște în sine nedreptatea, el se grăbește să o mărturisească. El își recunoaște greșelile în fața lui Dumnezeu (Psalm 32, 5). Pentru rușinea pe care o trăiește în timpul spovedaniei, Dumnezeu îi iartă necurăția inimii și îl înnoiește, dăruindu-i harul veșnicei mântuiri. Cu cât e mai adâncă rușinea ce o simțim la spovedanie, cu atât sunt mai mari harul și puterea pe care le primim spre înnoirea vieții. Tradiția de veacuri a Bisericii depune până în zilele noastre mărturie despre acest adevăr. Credinciosul, prin mărturisirea păcatelor, se înnoiește și primește mântuire. E inutil să mai spunem cât de mult îl cinstește preotul pe păcătos, întrucât el are de partea sa cetele îngerești ce se bucură pentru orice păcătos care se pocăiește (Luca 15, 7).

    Sentimentul rușinii pe care îl simțim în taina Sfintei Spovedanii nu este doar normal și un semn sănătos, ci și confirmă faptul că pocăința vine din adâncul inimii și se aduce de bunăvoie și în mare smerenie. Cel care regretă cu toată seriozitatea, în timpul spovedaniei, luând greutatea întreagă și responsabilitatea pentru greșelile sale, acela nu se dezvinovățește ca Adam și Eva în Rai. El nu Îl învinuiește Dumneau sau pe ceilalți, ci își poartă smerit și curajos rușinea păcatelor voite și știute. Această purtare cinstită îl vindecă pe om de tumoarea grea a mândriei și îi dăruiește smerenia. Aceasta, la rândul ei, cheamă harul vindecător al lui Dumnezeu, după cum ne spune Scriptura: Dumnezeu Se opune celui mândru și dăruiește harul Său celui smerit (Proverbe 3, 24)

    Mărturisirea păcatelor trebuie să fie deschisă și să vină din proprie voință. Dezvăluirea de bunăvoie a păcatelor este un semn că omul nu mai vrea să trăiască în păcat și că vrea să se desprindă de acesta. El cu adevărat se află în duhul următoarei rugăciuni de la Rusalii: Împotriva Ta ne-am răsculat, dar Ție Singur ne rugăm, Hristoase, Dumnezeul nostru. Acest fel al rugăciunii, adică mărturisirea, îl pregătește pe credincios pentru primirea harului Duhului Sfânt, care va lua, la sfârșit, toate păcatele. Pocăința și spovedania îl învață pe om atitudinea bună față de Dumnezeu, cum să se poarte drept în fața Lui. Omul învață să recunoască voia lui Dumnezeu și, prin aceasta, găsește drumul mântuirii.

    Dar cum se face că rușinea pe care o simțim în timpul spovedaniei se preschimbă într-o energie, care biruiește păcatele și poverile? Și de ce îl conduce această stare a omului din timpul spovedaniei pe acesta pe drumul mântuirii?

    Cele două întrebări își vor primi răspunsul de îndată ce privim cu atenție fragmentul de Evanghelie despre vameșul Zaheu din Ierihon (Luca 19, 1-10). Acest om, cunoscut în tot orașul, vameș bogat, voia neapărat să vadă cine e Acest Hristos. Un lucru greu de făcut, pentru că era mic, iar mulțimea care îl înconjura îi împiedica vederea. Zaheu, însă, era pregătit să ia rușinea asupra sa și să se facă de râs în fața mulțimii de oameni. Pentru a-L vedea pe Hristos, s-a cățărat într-un sicomor. Când Domnul a ajuns în acel loc, Zaheu I-a atras atenția. Hristos i-a cerut să coboare degrabă pentru a-l întâlni. Mai mult decât atât, l-a cinstit pe el printr-o vizită în casa sa, în care a rămas. Urmarea vizitei este uimitoare și minunată. Mulțimea de popor era uitată. Zaheu era iertat. Nedreptățile păcatelor sale de mai înainte le-a îndreptat împătrit. Dumnezeu, Mântuitorul Însuși, a confirmat, cu deplină cunoștiință, că iată, S-a făcut azi mântuire casei tale.

    Cum a fost posibilă această mare minune? Ce putere a lucrat pentru ca acest vameș nedrept să se preschimbe într-un om drept? Într-un om în care Dumnezeu să Se simtă bine și a cărui casă Hristos a binecuvântat-o cu pace. Explicația este foarte simplă.

    Zaheu nu s-a preocupat de părerea mulțimii. El a fost pregătit să primească rușinea și batjocura de dragul lui Hristos. Și exact acest lucru L-a făcut pe Hristos atent la el. A văzut în Zaheu un duh înrudit cu al Lui. În clipa întâlnirii lor, Hristos Se afla pe drum spre Ierusalim, unde avea să sufere durere și umilință pentru mântuirea lumii. El Se afla în drum spre Cruce, spre Crucea rușinii (Evrei 12, 2). Zaheu s-a alăturat în mod profetic lui Hristos pe acest drum, trăind și el rușinea. Făcând aceasta, el nu a găsit în Hristos doar un tovarăș de drum, ci L-a avut ca oaspete în casa sa. Popasul Domnului a adus pacea și harul mântuitor sub acoperișul lui Zaheu. Mai presus de aceasta, însă, el a mărit împătrit inima lui Zaheu, unde împătrit nu înseamnă, de fapt, altceva decât contopirea lui Zaheu cu taina crucii: în adâncimea, înălțimea, lungimea și lățimea sa. Cu alte cuvinte, prin faptul că Zaheu s-a așezat în calea Domnului, a reușit să își mărească de patru ori existența. Ceea ce nu înseamnă altceva decât că a fost renăscut în nepieritoarea viață dumnezeiască. Evangheliile ne învață aceeași cale a smereniei prin pildele despre vameșul și fariseul și prin povestea fiului risipitor.

    Acum suntem în măsură să înțelegem de ce taina spovedaniei are o asemenea măsură a harului și a puterii de înnoire. Prin spovedanie, credinciosul caută să se împace cu Dumnezeu, ia de bunăvoie pâra păcatelor asupra sa și îndură rușinea ce rezultă din aceasta. Dumnezeu privește acest act curajos al credinței ca pe un gest al prețuirii și ca mulțumire pentru rușinea pe care El a îndurat-o pentru noi pe Cruce.

    Toți drepții Vechiului Testament au știut deja în mod profetic despre această putere a tainei Crucii. Când, de exemplu, tânărul și dreptul împărat al Israelului, Iosua, a citit pentru prima dată Cartea Regilor, pe care mai înainte de aceasta nu o cunoștea, a deznădăjduit și și-a sfâșiat hainele (2 Regi 22, 11). Pentru că a intuit căderea lui Israel de la drumul cel drept al strămoșilor săi și viitoarea mânie a lui Dumnezeu, a trimis soli la profeta Hulda, pentru a afla voia lui Dumnezeu pentru sine și poporul său. Această profetă dreaptă i-a prezis, într-adevăr, mânia lui Dumnezeu ce avea să se pogoare asupra poporului. În ceea ce îl privea pe rege, aceasta a spus că Domnul l-a iertat pentru că a arătat în inima sa pocăință, s-a smerit pe sine în fața lui Dumnezeu și a plâns (2 Regi 22, 19), Pentru aceasta, el nu va vedea răul ce va să vină, ci va fi chemat în pace în mormânt, pentru a se uni cu strămoșii săi. În acest fel, pocăința adâncă pe care regele a trăit-o în inima sa l-a salvat, îndreptățindu-l în fața lui Dumnezeu (2 Cronici 34, 27).

    În dorința Sa de a ne mântui, Dumnezeu nu a ținut deloc cont de Sine. După cum este scris: Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea (Romani 15, 3) și, mai departe, acestea s-au petrecut afară din tabără (Evrei 13, 13). Altfel spus: ocările pe care Dumnezeul și Mântuitorul nostru le-a îndurat spre mântuirea noastră au fost exterioare. La fel, când, în timpul spovedaniei, trebuie să îndurăm reproșurile pentru păcatele noastre, în afara taberei părerii bune a lumii și împotriva felului ei de a percepe, atunci aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă (Evrei 13, 15). Spovedania este un mijloc prin care credinciosul aduce mulțumire Creatorului său pentru mântuire. El pornește astfel pe calea Domnului și Îl găsește acolo pe Domnul, Care este calea. Astfel, Domnul devine tovarășul de drum al celui ce se pocăiește. El îi dăruiește acestuia har și îi înnoiește viața. Încă o dată: renașterea pe care o primim în spovedanie corespunde rușinii pe care o trăim deschizându-ne în fața Domnului și a slujitorului Său, preotul. Iar Dumnezeu îl înveșmântează pe păcătosul renăscut în veșmântul harului dumnezeiesc și în darul vieții veșnice.

    S-a spus odată undeva că Dumnezeu nu condamnă de două ori. Dacă ne așezăm sub condamnarea Cuvântului Iui Dumnezeu și îndurăm în timpul spovedaniei învinovățirea pentru păcatele noastre, vom scăpa în ziua Judecății de Apoi de judecata definitivă. Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață (Ioan 5, 24).

    Părinții Bisericii spun că cine ia de bunăvoie învinovățirea pentru păcatele sale se află deja pe drumul patimilor lui Hristos. Tâlharul cel bun este cel mai potrivit exemplu. Prin faptul că s-a condamnat pe sine, și-a unit crucea personală cu cea a lui Hristos și s-a mântuit în aceeași zi. Adevărata învinovățire de sine Îi dă întotdeauna lui Dumnezeu cinstea, iar celui ce se pocăiește, vina. Dumnezeu Se vădește în adevărul Său, pe când tot omul întru minciună (Romani 3, 4). Învinuirea de sine umple inima celui ce se pocăiește de mulțumire și de conștiința că Hristos a murit pentru noi, când noi eram încă păcătoși (Romani 5, 8).

    Făcând referire la pasajul „celor trei tineri din cuptorul cu foc”, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că rugăciunile de mulțumire sunt acelea care sunt însoțite de învinovățirea propriei persoane.

    Prin pocăință și spovedanie, ne lepădăm de gândirea carnală a vechiului Adam și ne îmbrăcăm în noua gândire, care este în Hristos (Filipeni 2, 5). Hristos este, prin Ființa Sa, smerit până în cele mai mari adâncuri și astfel a pornit de bunăvoie în cele mai mari adâncuri ale pământului, în lucrarea Sa de a-i găsi și de a-i mântui pe robii lui Hades (ai Iadului). Calea lui Hristos este contrară celei a lui Adam. Acesta a venit, prin putere proprie, să urce și să devină Dumnezeu. De acolo, a căzut în prăpastia morții. În timp ce drumul celor ce au curajul pocăinței este un urcuș ce urmează modelului Domnului, celui de-al doilea Adam. Iar atunci când omul a ajuns în cel mai adânc punct al smeririi de sine, el poate fi preschimbat în noua făptură. Este o caracteristică tipică a Dumnezeului creștin de a crea ceva din nimic.

    Atâta vreme cât omul nu este încă pregătit pentru pocăință, puterile sale naturale sunt îndreptate spre pământul din care a fost creat. Atenția sa este împărțită și risipită de lucrurile creației. El poartă în sine un vacuum. Soarta sa rămâne neîmplinită și îl împinge spre prăpastia neființei.

    Pocăința adevărată și smerită sunt întotdeauna însoțite de o inimă înfrântă. Această înfrângere a inimii crește într-o durere puternică atunci când recunoaștem urâțenia căderii. Durerea și rușinea pentru păcat ară inima uscată a celui ce se pocăiește și dezrădăcinează din ea patimile ocărâtoare. Ele vindecă și adună toate puterile sufletului, dându-i omului posibilitatea de a împlini porunca iubirii dumnezeiești pentru a sta în fața Domnului în duh și adevăr (Ioan 4, 24).

    Atâta vreme cât trăim, mărturisirea păcatelor noastre nu va cunoaște sfârșit. Fiii lui Dumnezeu nu renunță să se curățească prin taina spovedaniei, pentru că Dumnezeu este lumină și în El nu este întuneric (1 Ioan 1, 58).

    Textul prezentat a fost tradus de Klaus Kenneth și îi aparține părintelui Zaharia Zaharou

     Klaus Kenneth; Zei, idoli, guru

       

Continue Reading

   
 
 
Preluat de pe: Cuvant de folos

Loading...
Previous articleCîntec pentru mama
Next articleEvanghelia zilei (Ioan 9, 39-41; 10, 1-9)