Home Ortodoxie Sfaturi despre pocăință și mărturisirea păcatelor

Sfaturi despre pocăință și mărturisirea păcatelor

153
0

   Sfaturi ale nevoitorilor ortodocși din veacul al XX -lea despre pocăință și despre mărturisirea păcatelor

     Faceți deci roadă vrednică de pocăință. (Mt. 3, 8)

    Sfâșiați inimile și nu hainele voastre, și întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru. (loil 2, 13)

    Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați. (Iac. 5, 16)

     ● Mărturisirea este calea oamenilor către Dumnezeu. Este un dar al omului iubit de Dumnezeu. Nimeni și nimic nu poate lua de la om acest dar. (Părintele Porfirie Athonitul)

    ● Cel credincios nu trebuie să povestească altora nici despre mărturisirea sa, nici despre viața ori nevoința sa duhovnicească. Toate acestea trebuie să se petreacă în taină și cu sfatul duhovnicului. (Fericitul Iacov Tsalikis)

    ● …Nu există mijloc mai puternic în lupta cu orice păcat decât acela ca cel căzut în cel mai mare păcat să meargă și să se mărturisească înaintea duhovnicului. Dacă nu îndată, atunci măcar cu prima ocazie; în nici un caz să nu lase de la o zi la alta. Cel care se mărturisește adesea și-și dă pe față toate păcatele sale arată prin aceasta că urăște păcatul… Înțelepciunea lui Dumnezeu este atât de mare, că și răul Domnul îl întoarce spre bine. Acest gând a fost descoperit multor Sfinți Părinți.

    La mărturisire e nevoie să enumerăm toate păcatele pe care le avem în minte și care ne tulbură conștiința. Trebuie mărturisite cele săvârșite cu cuvântul, cu fapta ori cu gândul. Aceasta este de ajuns. Iar tulburarea de după mărturisire este fie de la vrăjmașul, fie de la oarece păcate tăinuite cu știință. Dacă au fost tăinuite — rândul următor mărturisiți și cele tăinuite, iar dacă nu au existat astfel de păcate, atunci să nu se dea atenție tulburării, nici tuturor celorlalte gânduri și simțiri de la vrăjmașul. A fi sincer înseamnă a nu umbla cu înșelăciune înaintea lui Dumnezeu, a nu te îndreptăți pe tine însuți, a nu vicleni, a mărturisi toate urâciunile precum au fost și a cere iertare și îndurare… Dacă după puterea ta te-ai împotrivit păcatului, dar ai greșit, pocăiește-te rugându-te Domnului pentru iertare. Atunci, treptat-treptat, vei dobândi smerenia, iar prin smerenie, puterea de a birui păcatul. Cu cât mai mare va fi smerenia, cu atât mai mult vei avea puterea de a birui patimile. (Egumenul Nikon Vorobiov)

    ● Domnul știe neputința noastră și ne-a dat pocăința în fiecare zi, până la mormânt… Avva Dorotei spune: „Nu acela este bețiv, care a băut o dată, ci acela care bea întotdeauna, și nu acela este curvar, care a desfrânat o dată, ci acela care desfrânează mereu.” După cârmuirea duhovnicească, există și felurite pedepse: cine se străduiește către virtuți și cade, unul ca acesta are nevoie de compătimire, căci el nu a năzuit către păcat, ci s-a ispitit întâmplător. Iar cel ce nu năzuiește către virtuți, unuia ca acesta îi trebuie aspră certare ca să se înțelepțească și să năzuiască către virtuți. (Starețul Ioan de la Valaam)

    ● De cum observi în tine (în lumina conștiinței și a legii lui Dumnezeu) un păcat cu mintea, în cuvânt, în gânduri, ori o altă patimă păcătoasă sau aplecare către aceasta, luptă-te cu tine în orice timp și în orice loc, căiește-te de aceasta în fiecare clipă înaintea lui Dumnezeu (fie și în cuget): „Doamne, iartă și ajută!” (adică: iartă, căci Te-am scârbit, și ajută, ca să nu mai scârbesc măreția Ta). Aceste trei cuvinte — Doamne, iartă și ajută — trebuie pronunțate încet și de mai multe ori, suspinând; oftatul acesta înseamnă venirea harului Sfântului Duh, care ne luminează nouă această greșeală pentru care noi în acea clipă ne căim înaintea Lui. Însă pentru a căpăta un bun obicei pentru această pocăință înaintea lui Dumnezeu trebuie să dorim să avem o hotărâre puternică în această lucrare mântuitoare și să cerem lui Dumnezeu să întărească voia noastră în acest lucru; și să începem aceasta în vremea în care ziua se lasă spre înserat și urmează noaptea; și înainte de a merge către somn trebuie să cugetăm cum ne-am petrecut ziua. (Starețul Chiric Athonitul)

    ● Semnele adevăratei pocăințe sunt trăirea profundă, frângerea și durerea inimii, suspinul, rugăciunile, postul, privegherile și lacrimile. O astfel de pocăință este autentică, nemincinoasă. Ea aduce folos, căci dă celui păcătos iertare și-l face prieten al lui Dumnezeu. (Starețul Filotei Zervakos)

    ● Când mergi să te spovedești nu da vina pe nimeni și gândește-te doar la acelea pentru care vrei să primești iertare. Fără iertare nu se poate ajunge nici la rugăciunea curată, nici la curăție. (Starețul Daniil Katunakiotul)

    ● Dacă păcătuiești cu ceva înaintea lui Dumnezeu (iar noi mult greșim în fiecare zi), chiar în acel ceas spune în inima ta cu credință în Domnul și cu suspin plin de luare-aminte, cu conștiință smerită și cu simțire a păcatelor tale psalmul Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta…, rostindu-l din inimă până la sfârșit; dacă nu o vei face acum astfel, fă aceasta rândul următor, însă rosteste-l încă și mai din adâncul inimii, cu încă și mai multă simțire. Atunci vor răsări îndată de la Domnul mântuirea și pacea în sufletul tău. Astfel, întotdeauna frânge-ți inima. Acesta este un adevărat și cercat mijloc de luptă împotriva păcatelor. (Sfântul Ioan de Kronstadt)

    ● Domnul vrea mântuirea fiecărui om. Însă nu fiecare om vrea mântuirea cu fapta. În cuvinte toți vor să se mântuiască, dar în fapte resping mântuirea. Ce-i oprește? Nu păcatele, căci au fost mari păcătoși precum tâlharii, precum Maria Egipteanca și alții. Ei s-au pocăit de păcatele lor și Domnul i-a iertat pe unii ca aceștia; în acest chip ei au primit mântuirea. Piere însă acela care păcătuiește și nu se pocăiește, ci se îndreptățește întru păcatele sale. Aceasta este cea mai înfricoșătoare, cea mai groaznică pieire.

    Vrăjmașul se străduiește să ia pacea din lume, să nu ne lase să cerem iertare. Dar tu să nu-l asculți. Luptă, chemând în ajutor pe Domnul Iisus Hristos, adică fă Rugăciunea lui Iisus până ce vei birui supărarea, ori mânia, ori pomenirea de rău. Nu da înapoi de la Domnul până ce El nu te va ierta și până ce nu va da pace sufletului tău. Semn al iertării Domnului este pacea în suflet.

    Cere de la Domnul pocăința, inima înfrântă, străduindu-te să înțelegi pentru ce marii sfinți și-au plâns întotdeauna păcatele lor. Amintește-ți adesea ce a făcut pentru tine Domnul, că a venit pe pământ și S-a răstignit pentru tine. Și ce I-ai dat în schimb? Recunoaște și înțelege aceasta înaintea Lui. (Egumenul Nikon Vorobiov)

    ● Omul care nu părăsește păcatele, chiar dacă se căiește de ele, se aseamănă mării care, deși în ea se varsă mai multe râuri, rămâne întotdeauna sărată și apa ei nu este bună de băut. (Starețul Grigori Davâdov)

    ● Dacă păcatul și patima sunt descoperite și recunoscute ca nefirești și ca stare a bolii sufletești și rugăciunea lucrează frângerea plină de pocăință, atunci prin rugăciunea de pocăință harul tămăduiește în suflet și în inimă rănile păcătoase. Dacă păcatul e conștientizat ca rană și sufletul se întoarce de la el, rugăciunea cu lacrimi îndepărtează pe om de păcat și atunci păcatul va deveni din ce în ce mai firav în suflet, căci Sfinții Părinți spun: „Lucrul pe care sufletul nu-l vrea, acela slăbește în om.” (Starețul Piotr Sereghin)

    ● Pocăința este un mare dar al lui Dumnezeu pentru om. Ea întinde mâna și ne scoate din adâncul păcatului, din vicii și patimi, și ne conduce pe poarta Raiului, ea ne întoarce în permanență harul după Botez… Roadele pocăinței izvorăsc din adevărata pocăință. Iar adevărata pocăință este sinceră, nefățarnică, frângere a inimii pentru păcatele noastre. De pildă, ne cuprind mândria și slava deșartă. Ne rugăm lui Dumnezeu ca El să ne trimită smerenia. Dar cum să schimbăm practic firea noastră păcătoasă? Trebuie să nu intrăm în focul clevetirilor și acuzațiilor false, să evităm batjocura, orice fel de umilință și scârbire a tuturor oamenilor, chiar și a celor mai mici frați ai noștri. Și Domnul ne va trimite cele cerute, pentru că atunci când noi cerem lui Dumnezeu smerenia, aceasta înseamnă să ne trimită oameni care să ne smerească. Și dacă noi, cu suflet bun, fără cârtire, fără răutate și întărâtare primim acestea și Îi mulțumim lui Dumnezeu plini de bucurie pentru toate și ne rugăm pentru cei care ne-au insultat și nu ne schimbăm către aceștia buna noastră așezare, aceasta înseamnă că aducem roada adevărată a pocăinței.

    Mergând la spovedanie, e nevoie să împlinești mai multe condiții: să te împaci cu toți cei care îți poartă de grijă și cărora tu le ești povară. Dacă nu ai reușit să te împaci personal, să ierți măcar din toată inima, îndreptățindu-i pe ei, iar pe tine învinovățindu-te. La întâlnirea cu ei, cere iertare și arată din suflet un simțământ de pocăință. E nevoie să ai frângerea inimii și smerenie. Cel care se pocăiește trebuie să arate și în mod exterior smerenia sa, să stea în genunchi. Trebuie să ne rugăm neîmprăștiat… Mărturisirea este nevoința unei constrângeri de sine. Mulți nu pot să lase la o parte sminteala îndreptățirii de sine și-i spun adesea la mărturisire duhovnicului: „Da, am greșit, însă cutare m-a adus pe mine la păcat”, mai ales atunci când cel care se căiește a fost plin de mânie, supărare ori i-a condamnat pe alții. Pe ei îi învinovățește, iar pe sine se apără. O astfel de pocăință este falsă, înșelătoare, vicleană, fățarnică, potrivnică lui Dumnezeu. Acesta este semnul iubirii de sine și al unei lipse de adâncă pocăință personală. (Schiegumenul Sava Ostapenko)

     ● Trebuie să ne căim de cele în care suntem, așa cum suntem, adică în depărtarea noastră de Dumnezeu: în nedesăvârșirile noastre, în slăbiciunile noastre, în neputințele noastre.

    Trebuie să ne căim de acelea întru care nu simțim pocăință și să cerem de la Dumnezeu iertare pentru faptul că nu cerem de la El iertare atunci când greșim. Și când ni se va da pocăința trebuie să ne căim pentru că nu am primit-o.

    Pocăința… E nevoie să o cerem de la Dumnezeu nu doar în legătură cu împrejurările de acum ori cu alte împrejurări, ci în permanență: pentru aceasta ni s-a dat Rugăciunea lui Iisus, care, fiind neîncetată, ne îngăduie să primim mereu ajutor de la Dumnezeu. (Arhimandritul Serghie Șevici)

    ● Ceea ce duhovnicul spune la spovedanie este o taină. Dacă un oarecare om povestește aceasta, atât lui, cât și duhovnicului său îi aduce chin. Niciodată nu trebuie să vorbim despre unele ca acestea. (Schiarhimandritul Ioan Maslov)

    ● La mărturisire, starețul Afinoghen (Agapov), înainte de orice, cerea conștientizarea a două mari păcate ale noastre și căința pentru acestea: în primul rând — nerecunoștința față de Dumnezeu, față de ceea ce El ne-a dat nouă; în al doilea rând — absența unei adevărate temeri de Dumnezeu, a evlaviei înaintea Lui; abia după aceea trebuia să-i vorbești de celelalte păcate, care decurg din cele două.

    Acum este acea vreme a liniștii de dinaintea furtunii. Domnul așteaptă de la noi pocăința, așteaptă ca noi să ne ridicăm pe calea vieții mântuitoare. Domnul ne-a dat vreme de pocăință, iar noi trebuie, în această vreme, să trăim după Dumnezeu. Nicicând oamenii nu s-au aflat în asemenea grele încercări și ispite ca acum. Însă cu cât mai mult suntem ispitiți, cu atât este mai mântuitoare vremea noastră. Nici un om, astăzi, nu trece prin viață fără ispitire… Acum e ultimul soroc al pocăinței. Ultima șansă pentru noi, ca să ne pocăim și să părăsim calea păcatului… Ar trebui ca în fiecare minut, în fiecare ceas, să priveghem asupra noastră — pe ce cale am mers, dacă înaintea noastră e calea mântuirii, ce păcate am săvârșit.

    Și e nevoie ca neîntârziat să ne pocăim. E nevoie să ne curățim de păcate și să mergem pe calea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iubește fără margini și ne dă daruri fără de măsură. Insă cât de puțin facem noi pentru sufletele noastre… Atât de puțin ne îngrijorăm de curăția lor, de frumusețea lor, ca sufletul curat, iar nu pătat de păcat, să vină la Mirele său… (Schiegumenul Ieronim Verendeakin)

    ● Dacă nu te poticnești pe cale, pocăința n-o cunoști… Conștientizează neputința ta. Ai păcătuit — îndată te căiește… Conștiința este o părticică din Dumnezeu în inima ta. (Arhimandritul Gavriil Urghebadze)

    ● Sfinții spun: Pocăința este preaputernică, fiind o taină rânduită de Atotputernicul Dumnezeu. Nu există păcat care să stea împotriva chipului pocăinței. Aceasta este un dar lăsat nouă de Dumnezeu! Să ne grăbim dară să ne pocăim de toate, aducându-ne aminte de epitimia Mântuitorului: Mergi și mai mult nu mai greșești. (Starețul Nikita Lehan)

    ● Stareții de la Mănăstirea Glinsk învățau să ne pocăim pe dată ce am greșit. Dacă e cineva căruia să-i spui, bine, dacă nu, cere iertare de la Dumnezeu: „Doamne, miluiește-mă pe mine, cel căzut!”

    Dacă ai greșit crezând ceva rău — îndată mărturisește-te înaintea surorilor. Ca să restabilești pacea.

    Trebuie să ne gândim mai dinainte la faptă. Să o cântărim pe ea și să o numim într-un cuvânt (putem să o și însemnăm). În timpul mărturisirii fugi de amănunte, nu este nevoie să dai nume, altfel se ajunge la viclenii.

    Încearcă să te controlezi în timpul zilei: urmărește-ți gândurile, cuvintele, simțămintele și tot ceea ce se împotrivește poruncilor evanghelice, izgonindu-le cu Rugăciunea lui Iisus. Iar seara, mai cu seamă, fă o dare de seamă a zilei care a trecut.

    Fiecare faptă atrage după sine câteva păcate. De pildă, judecata. În cazul dat, și mândria din cauză că ai osândit, și înălțarea de sine: odată ce tu ai judecat un om, te înalți deasupra lui, socotindu-te pe tine mult mai bun… Trebuie să vărsăm mulțime de lacrimi pentru păcatele noastre, Când cineva ne obidește, să plângem. E nevoie să întoarcem aceste lacrimi pentru păcatele noastre; prin aceste lacrimi care curg să ne amintim de păcatele noastre. Fiecare lacrimă a noastră este foarte prețioasă. (Schiarhimandritul Vitalie Sidorenko)

    ● Pocăința este schimbarea gândurilor, schimbarea inimii, care ne întoarce cu fața către Dumnezeu, cu o nădejde plină de bucurie și cutremurare, cu încredințarea că, deși noi nu merităm îndurarea lui Dumnezeu, Domnul a venit pe pământ nu să judece, ci să mântuiască, a venit pe pământ nu pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși. Însă a întoarce fața către Dumnezeu cu nădejde și a-L chema în ajutor nu e totul, pentru că multe în viața noastră atârnă de noi înșine.

    Cât de adesea spunem: „Doamne, ajută-mi! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi curăția inimii, dă-mi cuvânt sincer!”… Dar când avem posibilitatea de a acționa în conformitate cu propria noastră rugăciune, după aplecareapropriei noastre inimi, dispare de la noi bărbăția, nu luăm hotărârea de a acționa în conformitate cu ceea ce-I cerem lui Dumnezeu. Și atunci pocăința noastră lasă sufletele neroditoare. Pocăința trebuie să înceapă cu această nădejde a iubirii lui Dumnezeu și împreună cu aceasta și nevoința, nevoința plină de bărbăție, când ne constrângem pe noi înșine să trăim așa cum trebuie și nu așa cum am trăit până acum. Fără aceasta nici Dumnezeu nu ne mântuiește, pentru că, așa cum spune Hristos, nu oricine zice „Doamne, Doamne” va intra în Împărăția lui Dumnezeu, ci acela care aduce roada sa. Iar aceste roade noi le știm: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, blândețea, înfrânarea, smerenia — toate aceste minunate roade, care ar putea să prefacă pământul încă de pe acum în Rai, roade pe care fiecare dintre noi am putea să le aducem, precum niște pomi roditori… (Mitropolitul Antonie de Suroj)

    ● Pocăința înseamnă schimbarea gândurilor și a simțămintelor păcătoase, îndreptare, a deveni un altul. A conștientiza bine păcatele proprii, a simți greutatea căderilor în păcat. În locul vieții întinate, ștearsă de Domnul Iisus Hristos prin pocăință, e nevoie să începem să zidim o nouă viață, o viață întru Duhul lui Hristos. E necesar să creștem în urcușul duhovnicesc „din putere în putere”, ca și cum am păși pe o scară. (Arhimandritul Ioan Krestiankin)

    ● Dumnezeu are planurile Sale, iar omului îi sunt necunoscute. Ia aminte: te afli pe calea binecuvântării ori nu? Precum tâlharul pocăiește-te. Ți s-a dat vreme de ispitire și de pocăință. Iar pe moarte noi nu mai suntem stăpâni. Stăpânul e Făcătorul, El știe începutul și sfârșitul. Iar noi aici nu suntem nimic. (Schimonahia Serghia Dohlova)

    ● De la Domnul ni s-a dat putința de îndreptare. Pocăiți-vă și mulțumiți Domnului. Fără dureri și chinuri nu există un drum până la El. O, prietenii mei, nu trebuie să stați întru uimire, ci puneți-vă încrederea în Dumnezeu: „Doamne, ajută!” Și El Însuși vă va arăta toate. (FericitaStareță Varvara Trofimova)

    din cartea: Călăuză duhovnicească

       

Continue Reading

   
 
 
Preluat de pe: Cuvant de folos

Previous articlePsalmul 50 – glas 6
Next articleSfaturi duhovnicești despre rugăciune