Acasă Ortodoxie „În clipa în care nu avem curaj, este o dovadă a faptului...

„În clipa în care nu avem curaj, este o dovadă a faptului că nu știm adevărul, că nu cunoaștem realitatea, adică ne înneacă gândurile”

13
0

La începutul vestei celei bune, la începutul mântuirii noastre este pocăința. 

 

   Ați spus că vom vorbi despre curaj și gânduri. Trebuie să știți, înainte de  toate că  curajul este forța motrice care împinge pe om înainte. Și din cauza asta diavolul, totdeauna trage două gloanțe. Asasinii  profesionali trag două gloanțe ca să fie siguri, și așa și  diavolul trage două gloanțe: primul gând este ca să te facă să păcătuiești,  și al doilea gând este ca să te facă să pierzi curajul.  Pentru că diavolul știe că dacă te face să păcătuiești a câștigat o  bătălie, dacă te face să-ți pierzi curajul a câstigat războiul. Deci este  foarte, foarte important să nu ne pierdem curajul. 

    Acuma, dacă spui unui om: „să nu-ți pierzi curajul!” sau „să nu-ți fie frică!”, nu prea are mare valoare. Sigur, trebuie să spui de ce să nu-și piardă  curajul și de ce să nu-i fie frică. 

    Curajul este folosirea corectă a părții mânietoare a sufletuluiSufletul are mai multe părți, puteri, aspecte – depinde ce limbaj  folosim. În limbaj teologic se numesc aspecte sau puteri. În  greacă dynamis, înseamnă putere.  Acuma, de ce trebuie să avem curaj? Pentru că Dumnezeu este puternic,  atotputernic și nu este neutru. Asta este capital: Dumnezeu nu este  neutru!  Noi spunem că este neutru – da, și nu prea! Cum spune Sfântul Isaac Sirul :  „cum puteți voi să-L numiți pe Dumnezeu drept, când El a murit pentru  noi, păcătoși fiind”.  Unde e dreptatea aici? Nu e dreptate. Și, din cauza asta, asta ne dă un  foarte mare curaj, pentru că este Tatăl nostru. 

   Au venit Apostolii la Mântuitorul ca niște copii la Tatăl lor: „Doamne, uite, ucenicii lui Ioan se roagă, fariseii se roagă, învață-ne și  pe noi să ne rugăm”. Primul lucru care le-a spus Mântuitoru a fost „Tatăl nostru”. Deci  noi nu avem o relație juridică cu Dumnezeu, avem o relație paternă – o  relațiie fiiască din punctul nostru de vedere, și din punctul Lui de vedere  o relație paternăȘi deci,  pe Dumnezeu nu-L interesează atât păcatul, nu este vorba de un Dumnezeu  justițiar de genul lui Allah sau ca în alte denomiațiuni creștine în care  există această latură juridică foarte accentuatăNu e vorba de așa ceva!  Pe Dumnezeu Îl interesează părăsirea păcatului, adică îmbunătățirea  noastră, asta Îl interesază pe Dumnezeu. 

    Cum începe Evanghelia, Părinte? … Avem într-adevăr Evanghelia după Matei,  Evanghelia după Marcu, Evanghelia după Luca, Evanghelia după Ioan. Adică  este o singură Evanghelie dar filtrată prin caracterul și prin cunoștințele și după harismele fiecăruia dintre Evangheliști, și a fost scrisă  așa, în patru fațete. Ei, Sf. Ap. și Ev. Ioan spune așa: „La început era Cuvântul..” Matei spune: „cartea facerii lui Iisus Hristos”. La Luca se  povestește despre Sf. Ioan Botezătorul, nașterea Sf. Ioan Botezatorul sau mai  bine zis zămislirea Sf. Ioan Botezătorul cu episodul din templu. Dar,  la Marcu : „Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos”. Deci, începutul Evangheliei este la Marcu! Și, care este începutul  Evangheliei? Fosta cuvântul lui Dumnezeu către Sf. Ioan Botezătorul în  pustie, zicând: „pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”.  Deci începutul Evangheliei – Evanghelie în limba greacă înseamnă veste  bună – la începutul vestei celei bune, la începutul mântuirii noastre  este pocăințaAdică este schimbarea căii, readucerea minții de acolo de unde s-a  răspândit, readucerea minții în locașul ei, în baza ei, și deci  recăpătarea curajului. 

    Deci pe Dumnezeu nu-L interesează păcatul, cum spuneam, îl interesează  pocăința, adică îndreptarea noastră, corectarea noastră.  Vedeți că bagă la închisoare pe Sf. Ioan Botezătorul și după aia vine  Mântuitorul și începe propovăduirea.  Și cum începe propovăduirea Mântuitorul? Exact cu aceleași cuvinte: „pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. 

    Deci  relația cu Dumnezeu este o relație care dă foarte mult curaj, care este o relație paternă, de iubire și nu este o relație justițiară,  bazată pe legi.  Este capital!  Și vedeți, când vine cineva cu legea, Mântuitorul efectiv îl dispare, adică  îl nimicește. Și asta unde se vede? Se vede în acel episod în care a venit  „un comitet de acțiune” de farisei cu o femeie prinsă în adulter. Și au  venit ei așa: „Doamne, am prins-o în adulter, și Legea spune să o batem cu pietre. Tu ce  zici?”. Și atunci Mântuitorul scria ceva pe nisip. Mare atenție: Mântuitorul nu  a lăsat nimic scris. Singura dată când Mântuitorul a scris ceva a fost  atuncea, pe nisip.  Scria deci pe nisip, după care Mântuitorul își ridică privirea către ei și  spune: cel care este fără de păcat să arunce primul cu piatra asupra ei”.  După care iarăși se apleacă și scrie în nisip. Știți ce scria? Le scria  păcatele.  Exact! Adică dacă vreți să discutăm în termeni legali, hai să discutăm. Își  știau fiecare păcatele și, bineînțeles, când le-au văzut, au dispărut, și a  rămas doar El singur, care este fără de păcat cu femeia respectivă.  Și-i spune Mântuitorul: „femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”. Și ea spune: „nimeni, Doamne!”. Și atuncea spune Mântuitorul :  „nu te osândesc nici Eu”, adică: „Eu am puterea asta, Eu am dreptul ăsta, dar nu o să intru, nu o să cad pe  planul legalist”. 

    – Si iarăși, ați demonstrat că Dumnezeu nu este drept, este Atotiubitor. 

    – Da, este Atotiubitor Tată, și asta este un generator absolut de curaj. Dacă o să luați toată Scriptura, tot Noul Testament, nu o să vedeți că  scrie undeva să aveți curaj, să aveți curaj… Nu! Ci dă aceste dovezi ale  faptului de ce trebuie să avem curaj. Înțelegeți? Asta este foarte, foarte  important! Și, deci,  în clipa în care nu avem curaj, este o dovadă a faptului că nu știm  adevărul, că nu cunoaștem realitatea, adică ne înneacă gândurile. Acolo  este marea problemă! 

    Trebuie să știți că  sufletul uman are două energii raționaleenergia logică  și  energia noetică  – așa se numește. Sunt mai multe părți raționale ale sufletului, dintre  care discutăm acuma despre  logică și minte.  

    Logica  acționează în pași și este o parte a sufletului care este  despărțitoare.  Ca de exp: „am hainele murdare, deci mă duc cu ele la mașina de spălat și pun săpun, și  pun balsam, și pun programul, și apăs pe buton, și vin peste o oră să le  iau„.  Asta este logica, și acționează în pași, și este despărțitoare, și este  adaptată pentru cotidian, pentru materie.  

    Mintea  nu acționează în pași, mintea este ochiul sufletului, se definește  ca  atenția ultimă, cea mai fină atenție, focusul uman, acolo unde omul  este concentrat  – ochiul sufletului! Dacă această oglindă parabolică, dacă acest ochi al  sufletului preacurat este îndreptat către Legea lui Dumnezeu, în clipa  respectivă mintea începe să simtă corect, mintea începe să simtă cum  trebuie, și acesta este  bunul simț. În clipa în care mintea se îndreaptă spre materie, asta este căderea  omului.  Acest ochi al sufletului care luminează toată existența omului, în loc să  fie îndreptat către Dumnezeu Cel unificator și către cele cerești care  sunt unificatoare, în clipa respectivă mintea se sparge și se  întunecă, pentru că mintea, în excelență, ca și chip al lui Dumnezeu în om, devine  materială, se înmaterializează oarecum.  „A, ce sunt cu cănile asta aicea? De unde sunt? Cine le-a pus? Sunt din  metal, poate că ar fi mai bine să fie din porțelan…”. Întelegeți? Mi-am îndreptat mintea în cănile astea, „mi-am ieșit din  minți”.  În clipa respectivă pierd contactul cu Dumnezeu și deci pierd contactul cu  simțământul patern al lui Dumnezeu, pierd contactul cu acea havră, cu acea  boare, cu acel vânticel, de care vorbește și Sf. Profet Ilie, al iubirii lui  DumnezeuDacă eu am mintea îndreptată către Dumnezeu și nu-mi ies din minți înspre  cănile asta  – da, cănile sunt folositoare ca să beau apa  –  eu simt în lăuntrul meu o mare, mare bucurie, că-L simt pe Dumnezeu ca  Tată, ca pe Tatăl meu Cel din ceruri, și atuncea am un foarte mare curaj. 

   Problema cea mare este cu gândurile, cum spuneam, pentru că noi avem foarte  mulți centrii de atenție și centrele astea de atenție generează gânduri.  Gândurile sunt mișcările minții, mișcările acestui ochi al sufletului  : „cine a pus cănile astea aicea? De ce sunt acolo?…” Întelegeți?  Mintea începe să se miște, adică să se tulbure.  Ca și cum avem un pahar cu apă și la fund este o murdărie, neputința umană  și, în clipa în care miști acest pahar murdăria începe să iasă, și apa  începe să se tulbure, și ochiul sufletului începe să se tulbure.  Pentru că  ochiul sufletului nu este făcut să se ocupe de cănile astea, ci este  făcut să se ocupe de cele dumnezeiești. Întelegeți? Deci, din cauza asta nu trebuie să dăm atenție materiei, nu trebuie să ieșim din  noi înșine în afară, nu trebuie să ne ieșim din minți.  Trebuie „să ne băgăm mințile în cap”. Deci omul trebuie să se reunească cu Dumnezeu și după aceea se va reuni  și în sineși, în părțile sufletului, cele șase părți ale sufletului, și  după aceea se va reuni și cu ceilalți prin Dumnezeu. 

    Acuma, în cazul gândurilor, avem trei surse de gânduri, adică  mintea poate să fie mișcată de către Dumnezeu și îngerii Lui sfinți; poate  fi mișcată de îngerii malefici, de diavoli, și poate să fie mișcată de  însăși mintea.  Bineînțeles mintea poate să producă gânduri, să se miște de la sine. Asta se  întâmplă în cuget. Cugetul  este atelierul de gânduri. Este o altă parte rațională a sufletului. 

    Oamenii sunt foarte diferiți. Unii pot să aibe cugete foarte puternice, adică  să aibe foarte multe gânduri, și alții pot să gândească foarte puțin, dar nu  neapărat în sens de prost ci că contemplă. Și de aici se vede că  cugetul este o altă parte rațională a sufletului, dincolo de logică și  minte. Și deci, în cazul de față,  trebuie să avem foarte mare grijă de unde ne vin gândurileGândurile de la Dumnezeu sunt întotdeauna bune, gândurile de la diavol  sunt întotdeauna rele și gândurile de la mintea noastră sunt sau bune sau  rele, în funcție de starea de iluminare a minții, deci în funcție de unde  este îndreptată mintea.  Pentru că dacă mintea ne este îndreptată către Dumnezeu, atuncea mintea are  propietatea de a se lumina.  Se spune că „dacă ochiul sufletului este curat și cele din lăuntrul ale lui vor fi  curate, iar dacă ochiul este întunecat...”( „Luminatorul trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tau e curat, tot  trupul tau va fi luminat; dar dacă ochiul tău e rău, tot trupul tau  va fi întunecat. Daci dacă lumina care e în tine este întuneric, dar  întunericul cu cât mai mult?” (Matei 6, 22-23) ) La aceasta se referă. Asta este  mintea, nous  în Patristică. Nous se mai traduce cu intelect. Dar, hai să-i spunem minte

   Acuma,  despre deosebirea gândurilor, întâi de toate avem nevoie de atenție. Deci iarăși ne întoarcem la a ne băga mințile în cap. Adică nu mă  interesează ce sunt cu cănile astea aici pe masă, pentru că nu mă ajută la  mântuire treaba asta. Întelegeți?  Trebuie să ne tragem mintea din simțuri, pentru că dacă mintea se retrage  din simțuri, atunci mintea se hrănește cu hrana îngerilor. Dacă mintea  intră în simțuri, mintea este trasă de simțuri, atuncea mintea se va hrăni  cu hrana dobitoacelor.  Pentru că asta este diferența între om și dobitoc: dobitocul are un  intelect supus simțurilor. La motanul ăsta îi dai o bucată de pește și se duce (să-l mănânce) și nu se  întreabă. Sau maimuța are banana și s-o terminat. Pe când omul se gândește:  e bine să mănânc asta sau nu e bine să mănânc asta? Sau când aud ceva:  e bine să cred treaba asta, sau nu e bine să cred treaba asta? Sau,  când văd pe cineva, nu trebuie să cred că asta este rău, pe baza a ceea  ce-mi spun mine simțurile, sau să zic că femeia asta se potrivește cu  mine numai după cum arată – știți foarte bine la ce mă refer.  Deci, omul trebuie să-și tragă totdeauna mintea din simțuri astfel încât să  aibe întotdeauna atenția, sau trezvia cum spun Sfinții Părinți, pentru  deosebirea gândurilor. 

    – Și, când simțurile astea paralizează, încât nu te poți controla, deși  ești conștient că intri într-o anume stare, adică că urmează să faci un  lucru care nu e bine, iar mintea realizează asta, ce facem? 

    – Ce faci?  Poți să-ți folosești curajul. De fapt poți să-ți folosești toate părțile  sufletului. De exemplu, logica, care spune: „măi, nu-i bine să faci treaba asta”  și mintea vede că nu-i bine treaba asta. Și asta o să pună la o parte cugetul,  atelierul de gânduri, deci n-o să creadă în ce-i spune gândul, o să  folosească  cugetarea, care este cea de-a patra parte rațională a sufletului.  Cugetarea  definește, descrie starea atelierului de gânduri. Starea cugetului poate  să fie înaltă, sau poate să fie smerită, să ai o cugetare smerită.  Deci eu pot să produc foarte multe gânduri și, la un moment dat pot să produc  și un gând smerit: „măi, nu sunt bun la muzică!”. Asta nu înseamnă că  am și un cuget smerit.  Cugetul smerit arată starea constantă a trenului de gânduri.  Uneori poate să mă înșele diavolul, că pot să am un gând înalt, dar eu, cu  harul lui Dumnezeu pot să am un cuget smerit.  Părintele Dionisie de la Colciu vorbea tot timpul despre  smerita cugetare, adică să ai o stare în care să cugeți întotdeauna smerit, adică totdeauna  să ai această simțire a nimicniciei tale. 

    Revenind, deci,  în clipa în care avem un astfel de atac și ne dăm seama de distorsiunea  care ne paște, deci mintea vede treaba asta, logica vede treaba asta, punem  cugetul să nu se ocupe de așa ceva, să nu credem în ceea ce se produce  acolo, și să smerim starea cugetului, adică: „mai, uite ce prost ești!”. Trebuie să spui asta către tine, ca să te smerești în mod practic.  Și după care intervi cu cele două părți iraționale ale sufletului, care sunt  partea mânietoare, de care am vorbit până acum, și  partea doritoare. Cu  partea mânietoare  îți folosești curajul și, într-adevăr, te poți dosădi pe tine, te poți osândi  pe tine, să spui: „măi, ticăloase, cum poți să faci asta, ce creștin ești tu?”. Trebuie să mustri. Și, după care, tot cu curajul te îndrepți către  Dumnezeu, către Maica Domnului: „Doamne, nu mă lăsa pe mine, ajută-mă pe mine, eu sunt fiul Tău, ști că  sunt ticălos”. Și aici vine și  partea doritoare, și dorești, cum îi spune și numele: „Doamne, ajută-mă, că eu pe Tine te doresc. Ajută-mă că vreau binele,  vreau bucuria, vreau pacea, vreau răbdarea, vreau toate celelalte”. 

Deci cu toate părțile sufletului – să le recapitulăm puțin:  logica, mintea, cugetul, cugetarea, care astea patru sunt raționale, și cu celelalte iraționalepartea doritoare  și  partea mânietoarepofta și mânia se numesc la Sfinții Părinti, dar evit termenul de mânie pentru  că se înțelege folosirea greșită a părții mânietoare –  deci toate cele șase părți ale sufletului le folosesc astfel încât să nu  fac treaba asta.  Și, dincolo de astea le folosesc și în mod practic, după cum am spus, pe  plan noetic, adică cu rugăciunea și cu osândirea de sine, cu realizara  faptului că atuncea fac ceva greșit.  Dacă este vorba de ceva practic, fugim, fugim, fugim de centrul de atracție,  de cauza de păcat. Pentru că e o forță de atracție către păcat. Am discutat  data trecută că  păcatul seamănă foarte bine cu o forță de atracție. Formula forței de  atracție este: F= gx(m1 x m2)/d². Deci depinde de pătratul distanței. E  formulă fizică. Newton a scos-o, n-am scos-o eu. Și este chip pentru cele  duhovnicești. Deci, dacă eu mă depărtez de centrul căderii, de centrul de  atracție, asta o să scadă la pătrat. Mă depărtez la jumătate, o să scadă de  patru ori.

  -Dacă nu ești tu însuți cauza?

    – Totdeauna trebuie să știi că este vorba de optica ta. De obicei este o cauză  din afară… 

    – De multe ori eu așa am înțeles: că de multe ori încerci să faci ceva  rațional bine, dar că în sinea ta îți dai seama că nu este. Ei, și atuncea te  îndepărtezi. Dar pentru că e conveniența, pentru că este o explicație logică,  îți dai seama că nu e ceva bine. 

    – Da, și atuncea te depărtezi, adică nu guști din gândul respectiv.  Trebuie să omori răul din tine, să omori omul cel vechi de care vorbește  Sf. Ap. Pavel. Bineînțeles că e vorba de tine însuți, pentru că și când am o cauză  externă, văd o femeie frumoasă, sau mâncare sau bani… 

    – Sau faptul că eu vreau să fiu generos… 

  – Da…

    – Nu că sunt, ci pentru că vreau să fiu și îl ajut pentru că vreau să simt  asta. 

    – Bun, și aici se amestecă mândria. Ei, în clipa respectivă te îndepărtezi de  mândrie, adică nu asculți gândul respectiv, nu discuți cu gândul respectiv, nu  bagi în seamă gândul respectiv. 

    – Am pătit-o și eu. M-a lovit o avocată din spate cu mașina rău, s-a făcut  mașina praf, zob, că a intrat tare și am ajuns la poliție. Cât a stat acolo  tot o tremurat, era 11-12 noaptea, și mi-a zis: „du-mă acasă, nu am cum să ajung, nu mai pot”. Avea vreo 30 de ani. Mi-am dat seama ce înseamnă să o duc acasă. Crede-mă  că mi-a venit să o duc acasă de zece ori. Am scăpat până la urmă. Crede-mă, nu  era nimic rău… dar nu despre asta e vorba, e vorba dacă vrei să fi generos.  Adică vrei să ajuți pe cineva și ști că nu e foarte în regulă, adică ceea ce  faci tu și ceea ce simți tu e o conveniență pentru că vrei să fi așa, pentru  că asta e imaginea ta socială. Eu așa am perceput mai degrabă. 

    – Dar dincolo de asta, și în cazul respectiv,  trebuie să vezi de unde provine această strângere de inimă. Când vorbim  de strângere de inimă nu ne referim la inima de carne ci la centrul  existenițial al omului.  Și vezi de unde vine treaba asta și aici, dincolo de rugăciune, trebuie  folosită și întrebarea, și întrebăm pe un duhovnic, pe un Avva.  Și atunci o să găsim de ce apare problema asta și dacă vom găsi vom acționa cu  toate aceste părți ale sufletului astfel încât să gestionăm și să ne depărtăm,  adică să nu vorbim cu gândurile… 

 
 
 
Preluat de pe: Român ortodox în Franța

Loading...
Articolul precedentPărintele Elpidie: „După Cincizecime și înainte de venirea sărbătorii Maicii Domnului vor începe toate”
Articolul următorPaharul poftelor omenești (pildă)