Home Ortodoxie CONSTANTIN RODAS – MĂRTURISITORUL NEÎNVINS, CU SUFLET DE COPIL ȘI SÂNGE DE...

CONSTANTIN RODAS – MĂRTURISITORUL NEÎNVINS, CU SUFLET DE COPIL ȘI SÂNGE DE MARTIR

43
0

  PORTRET alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin

 „DE MÂNĂ CU MAICA DOMNULUI” PE „DRUMUL CRUCII”

 

 „Eu sunt jumătate grec, jumătate român, tatăl grec și mama româncă, dar eu întotdeauna am trăit și am simțit românește și nu m-am dezis niciodată de crezul meu românesc și de credința ortodoxă”.

 „Sunt oameni, sunt chipuri în fața cărora nu putem decât să ne plecăm capul și să ne făgăduim că le vom purta vie amintirea, tocmai pentru ca povestea lor să nu devină povestea celor de mâine.

 Unul dintre acești oameni a fost Constantin Rodas, neprihănitul supraviețuitor al cumplitei reeducări de la Pitești”[1].

 În ziua de praznic a Maicii Domnului, de Intrarea ei în biserică (21 noiembrie 2020), în vreme ce la mănăstirea Petru-Vodă se făcea pomenirea de 14 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, la Aiud pășea triumfător în veșnicie „de mână cu Maica Domnului”, surâzătorul Tache Rodas, neînvinsul mărturisitor al temnițelor comuniste.

  

 Originar din Drăgănești, județul Prahova, Constantin Rodas a văzut lumina zilei la 14 noiembrie 1924, fiind fiul lui Hrisostomos și al Ioanei Rodas. Tatăl, grec de origine, a rămas în România până la emiterea Decretului de repatriere a cetățenilor greci care trecuseră prin închisorile comuniste și va muri în Grecia, nemaiapucând să-și vadă fiul, rămas să pătimească în iadul gulagului românesc.

 

 Puterea nebănuită de a răbda cu sufletul senin supliciile detenției, Constantin Rodas o va regăsi atât în mijlocirea Maicii Domnului, cât și în moștenirea de har primită de la unchiul său, mitropolitul Hrisostom de Smirna, trecut în rândul sfinților în calendarul Bisericii Greciei, după cum ne mărturisește Tache Rodas însuși: „În toată perioada pușcăriei am știut că Maica Domnului și rugăciunile unchiului meu sfânt m-au ajutat să rezist, să nu cedez torturilor și reeducării. În chinurile cele mai mari simțeam înlăuntrul meu o forță, o bucurie care mă întăreau și nu simțeam nimic când eram bătut. Mitropolitul Hrisostom de Smirna este fratele bunicului meu și a fost martirizat de către turci în chinuri inimaginabile și apoi trupul batjocorit în mijlocul mulțimii. Eu sunt jumătate grec, jumătate român, tatăl grec și mama româncă, dar eu întotdeauna am trăit și am simțit românește și nu m-am dezis niciodată de crezul meu românesc și de credința ortodoxă”[2]. În lunga detenție pe care o va ispăși cu o maiestuoasă demnitate, va pecetlui chiar cu sângele său această mărturisire de credință.

 Anii copilăriei și ai adolescenței și-i va petrece la Ploiești unde va urma cursurile Școlii Comerciale „Spiru Haret”, lucrând după absolvire ca funcționar contabil.

  

 PRIMA CONDAMNARE. EVADAREA DIN LAGĂRUL DE LA SLOBOZIA

 „Dacă mă prindeau acolo, mă împușcau”.

 Pentru apartenența sa la Frățiile de Cruce în perioada liceului, va fi arestat în anul 1942 și condamnat în timpul dictaturii antonesciene la 15 ani de muncă silnică. Decretul de grațiere condiționată din 1944 îi va aduce eliberarea de scurtă durată. După doar 4 luni va fi din nou arestat, fiind plimbat prin mai multe închisori până când, în septembrie 1945, va reuși să evadeze din lagărul de la Slobozia, după cum istorisește: „Într-o duminică, fără să fie premeditat nimic, i-am zis unui prieten: «Azi plec acasă», iar el s-a speriat, așa că i-am spus: «Am zis și eu așa». Dar am zis fără să gândesc. Pentru că pe la ora 3 ne-au scos să aducem lemne de un metru pentru bucătărie. Eram numai în cămașă și pantalon. Văzând că gardienii nu erau atenți, m-am dus după o stivă de lemne și am trecut primul rând de sârmă. Apoi urma un loc liber și mai era un gard de sârmă. Dacă mă prindeau acolo, mă împușcau. Dar am trecut și de al doilea gard și am căzut într-o groapă cu bălării. Apoi am mers vreo 100 de metri și am ajuns la capătul gardului. Am stat un pic să mă orientez și mi-am zis că trebuie să urmăresc calea ferată să nu mă pierd că era pădure. Am ajuns la gara din satul unde s-a născut părintele Papacioc și m-am dus la cabină și le-am spus că ai mei au rămas în tren cât eu am coborât puțin, trenul a plecat și eu am rămas doar cu hainele de pe mine. L-am rugat pe cel de acolo să mă lase să merg până la Ploiești. Când a venit trenul, am fost lăsat să urc în locomotivă. Era în octombrie. Înainte de Ploiești am coborât și m-am dus la unchiul meu. Ai mei s-au speriat când am ajuns acasă. Le-am spus că am venit în concediu, să-i binedispun. Tata avea legătură cu șeful județului și avea relații, așa că am fost lăsat în pace până în 1948”.

  

 SUB OCROTIREA MAICII DOMNULUI LA TÂRGȘOR ȘI POARTA-ALBĂ

 „Maica Domnului mi-a dat cu pâinea în cap. Am mâncat și apoi am venit în baracă. Mi-a fost și cald în noaptea aceea și o simțeam pe Maica Domnului aproape”.

 Va scăpa din menghina temniței până pe data de 17 mai 1948 când va fi prins și anchetat mai bine de un an, fiind condamnat de Tribunalul Militar Brașov la 5 ani de închisoare corecțională. Sub omoforul Maicii Domnului, își va începe durerosul periplu prin întunecatele temnițe comuniste de la Ploiești, Târgșor, Poarta Albă, Peninsula, Pitești, Gherla, Jilava, Aiud, uimindu-și frații de suferință prin verticalitatea morală a conștiinței sale care nu suferea să facă nici cel mai mic compromis: „Nu știu dacă au mai existat persoane care, trecând prin toate cele patru «reeducări»: Târgșor, Pitești, Gherla și Aiud, să fi rezistat la toate încercările și să iasă cu fața curată. Rodas Tache a atins această performanță”, consemna Gheorghe Andreica în cartea sa Târgșorul nou. Închisoarea minorilor 1948-1950 .

 Trimis imediat după condamnarea din 1948 la închisoarea pentru elevi de la Târgșor, va fi etichetat de autorități ca „periculos” și izolat pentru că se împotrivea reeducării. Va fi transferat de urgență la Canal, în colonia de muncă Poarta-Albă, locul unde Tache Rodas a plâns de foame pentru prima și ultima oară: „Eram la Poarta-Albă, pe șantierul Canalul Dunăre-Marea Neagră și era un ger cumplit de decembrie. Dacă venea pe șantier căruța cu butoaiele cu mâncare, ni se dădea un morcov, o gamelă cu arpacaș și o cană cu apă fierbinte. Și niciodată până atunci nu m-am văitat. Și nu erau numai deținuți politici, era și o brigadă de drept comun. Apoi când am luat gamela să duc mâncarea la gură, vântul puternic mi-a zburat gamela cu mâncare cu tot și am rămas flămând. Și am venit ud la baracă și m-am așezat pe priciul acela și am început să mă plâng: «Maica Domnului, nu mai pot. Au înghețat și hainele de pe mine și mi-e și foameeee! Nu mai pot». M-am sculat de pe prici și am ieșit din baracă. Am început să mă plimb pe afară, pe unde era și brigadierul, văitându-mă, când m-am trezit cu o lovitură după cap: «Aoleu! Maica Domnului după ce că mi-e foame, înfrigurat, mai sunt și lovit cu piatra după cap? Cu ce a dat ăla?». Când mă uit, era… un sfert de pâine. Și era și proaspătă. Maica Domnului mi-a dat cu pâinea în cap. Am mâncat și apoi am venit în baracă. Mi-a fost și cald în noaptea aceea și o simțeam pe Maica Domnului aproape. Momente ca acestea nu se pot explica. De aceea nici nu pot să scriu”. La Canal va rămâne până în februarie 1951 când va fi mutat la Pitești, urcând cu pași de sfânt, Golgota ororii.

 BIRUITOR ÎN IADUL CRUNTELOR TORTURI DE LA PITEȘTI

 „Dar eu strigam din tot sufletul meu la Sfânta Fecioară Maria: «Ajută-mă, Maica Domnului să rezist! Nu mă lăsa pradă căderii!»”.

 Pentru Tache Rodas, prima zi de însângerată pătimire a coincis cu o zi de bucurie pentru întreaga creștinătate ortodoxă. Va intra în morișca torturilor lui Țurcanu tot într-o zi de praznic închinată Maicii Domnului: Buna Vestire, 25 martie 1951. Întors în negura unui timp al groazei, Tache Rodas ne istorisește cu un zâmbet amar fiecare amănunt din scenariul morbid derulat în camera 4 spital: „În seara zilei de Buna Vestire, în timp ce noi scoteam tinetele de murdărie, gardianul ne-a zorit zicându-ne: «Mai repede! Mai repede, că avem treabă în seara asta»! În sinea mea ziceam că gardianul s-a țicnit la cap, deoarece în nicio închisoare nu existau treburi după programul de seară. La câteva minute după ce ne-am întors de la WC, ușa s-a deschis brusc și în cameră a intrat renumitul Țurcanu cu câțiva deținuți după el. În ușă s-a oprit liota de gardieni ce au privit începutul, apoi au deschis ușa. Țurcanu a venit direct la mine. M-a prins de gât și a început să mă trântească cu capul de paturi. Cei vreo 25 de studenți pe care i-am găsit la sosirea noastră în cameră, au scos de sub rogojini și de prin bagaje bâte, împărțindu-se fiecare pe victime, toate câte trei pe unul și au început să ne lovească fără milă. Ne-au măcelărit pur și simplu”.

 În confruntarea fățișă cu Țurcanu, Tache Rodas îi va rezista cu dârzenia care îl caracteriza, întărită de pavăza rugăciunii: „Privirea lui Țurcanu era ațintită direct asupra mea, dar Dumnezeu mi-a dat un asemenea curaj, că îl dominam. «Ce zici, măi, banditule?». Tot mie mi se adresa. Eu tăceam, privindu-l țintă, nici disprețuitor, nici sever, nici răzbunător. Îl priveam pur și simplu. Doamne, Dumnezeule! Numai cine n-a cunoscut închisoarea Pitești și n-a trecut prin camera 4 spital ca să-l cunoască pe Țurcanu și pe acoliții lui dezumanizați, numai acela poate să spună că ar fi putut să reziste. În rest nimeni, absolut nimeni”. După ani și ani încărcați de suferință, în memoria bădiei Tache mai răsunau parcă cu puterea de odinioară, dialogurile încrâncenate purtate cu Țurcanu: „«Măi bădie, vino la mine! Mă, până acum nu mi-a rezistat nimeni. Nici Bogdanovici, nici Oprișan, nici Hoinic, nici alții care au crezut că pot rezista. Am avut eu grijă să nu le stea inima și să nu fie declarați eroi. Tu ce vrei? Crezi că ai să reziști?». «Nu-i vorba de rezistență, domnu’ Țurcanu, dar n-am ce spune». «Nu despre tine, mă, despre alții». «Pe alții nu i-am cunoscut, de aceea am primit numai 5 ani condamnare». «Mă, de mâinile mele ai să mori». «Pot să mor, domnule Țurcanu, că și așa nu mai are cine să mă plângă. Vă fac plăcerea de bunăvoie ca să mă omorâți». «Aaa, plăcerea?! Din cauza unui bandit ca tine, legionar împuțit, care mai are unele rețineri nu putem noi, ceilalți, să ne revedem familiile și copiii. În genunchi!». Țurcanu împreună cu Juberian au scos din tinetă două frânghii de cânepă ude cu care au început să mă croiască peste cap. Mi s-a părut cea mai groaznică tortură, căci mi se scuturau creierii în cap”. În iadul cruntelor bătăi, în vreme ce sufletul îi era încordat ca un arc în iureșul rugăciunii, trupul i se frângea tot mai mult în menghina torturilor: „În această perioadă grea, am ajuns să nu mă mai pot ține pe picioare. Pielea mi s-a încrețit, făcând cute care nu mai dispăreau. Oriunde apăsam cu degetul, se făcea groapă. Trupul îmi era umflat de foame și de suferința neîntreruptă. Pe picioare îmi apăruseră câteva buboaie. Buboaiele s-au spart, formând o emulsie de puroi și sânge extrem de cleioasă. Izmenele se lipeau de piele, producându-mi o usturime de nedescris atunci când eram bătut la tălpi. Cei care mă țineau, nu se cruțau. Era o durere dublă. Nu știam care e cea mai mare: usturimea pielii lipită de izmene prin puroiul buboaielor sau loviturile ce le luam la tălpi în număr nelimitat”.

 LA PITEȘTI AM REZISTAT PENTRU CĂ AȘA A VRUT DUMNEZEU”

 Vreme de 8 luni de zile, Tache Rodas a gustat zi de zi din otrava reeducării, regizate în toate formele ei diabolice: batjocuri ale lucrurilor sfinte în zilele de sărbătoare cele mai dragi sufletului, umilințe greu de cuprins cu mintea omenească, schilodiri ale trupului vlăguit de foame și de frig sau încordări ale minții vecine cu nebunia. Din toate caznele, bădia Tache va ieși biruitor pentru că și-a plecat capul smerit înaintea măreției Domnului, cinstindu-L ca pe singurul Stăpân al vieții lui. De câte ori era gata să se înece în „mlaștina disperării”, mâna salvatoare a Domnului îl scotea la lumină din bezna lepădării: „Torturile care mi se aplicau zilnic erau duse până la limita rezistenței posibile. Tocmai când ajungeam să nu mai pot, să le zic: «Gata, mă reeduc, lovesc și eu pe alții, așa cum faceți voi, reeducații», exact atunci se oprea tortura și eram «trimis» pe pat «în poziție» pentru refacere. Nu o dată mi s-a întâmplat acest lucru, ci de zeci de ori”.

 Poate că milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu asupra lui se datora și dorinței bădiei Tache de a nu judeca pe frații de detenție care cedaseră reeducării și deveniseră ei înșiși torționari. Pentru inima lui iertătoare și iubitoare de oameni, Dumnezeu îl va umbri cu harul Lui atunci când va trece prin iadul blasfemiilor din Săptămâna Patimilor a aceluiași macabru an, 1951, cu toate că rănile provocate de batjocurile la adresa sfinților erau mai usturătoare și mult mai greu de îndurat decât durerile de pe urma bătăilor: „A venit și Săptămâna Mare. Țurcanu ne-a pregătit un program special, un program ce trebuia să ne zdruncine definitiv credința în Dumnezeu… Executam înfiorat și plin de groază, rugându-mă: «Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să nu-mi pierd credința în Tine! Hristoase Dumnezeule, ajută-mă să nu mi se tulbure conștiința așa cum s-a tulburat a celor ce-l aplaudau pe Țurcanu». Îmi dădeam seama că mâine, când se va scrie istoria, când se va pomeni despre aceste fapte, nimeni nu-și va pune întrebarea cum s-a ajuns la o asemenea situație. Se va spune doar ce ai făcut. Aceasta va însemna o a doua moarte. O dată ai murit prin «spălarea creierului», ca urmare a torturilor și a doua oară ai murit în urma aprecierii urmașilor, care nu vor avea capacitatea de a pricepe”. Tache Rodas a reușit să fie un model de sfântă virtute atât pentru colegii de temniță cât și pentru posteritate.

 La Pitești, tortura neîntreruptă, morbidă și insistența cu care era batjocorită credința erau principalele mijloace prin care se urmărea crearea „omului nou”, golit de propria umanitate și de Dumnezeu. Pe Tache Rodas l-au izbăvit de la dezumanizare cugetul smerit și credința nezdruncinată că suferința i-a fost dată pe dreptate ca să-și spele haina sufletului de păcate: „Mâncai deseori bătaie doar pentru că spuneai că tu crezi în Dumnezeu. Și-ntr-o zi, când mă bătea Țurcanu și mă-ntreba: «Ia, zi, mă, banditule! Mai crezi că Dumnezeu e bun? Nu vedeți că vă lasă să suferiți aici?». Atunci eu i-am zis: «Nu, Dumnezeu nu e bun»… Țurcanu s-a oprit mirat: «Ia auzi, măi, ce zice Tache, că nu e bun Dumnezeu. Dar cum e, banditule?». «Dumnezeu nu e bun, e drept, pentru că a îngăduit ca eu, un păcătos, să fiu bătut pe dreptate de tine».

 Și poate că pentru această pocăință neîncetată, Dumnezeu l-a ajutat pe bădia Tache Rodas să nu mai simtă durerea când era schingiuit și i-a dăruit bucuria de a se jertfi pentru frații de suferință care nu puteau duce calvarul bătăilor, așa cum el însuși ne mărturisește: „Pe mine Maica Domnului m-a ajutat. De la o vreme nu mai simțeam durerile. Eu nu simțeam nimic, încât Țurcanu era foarte derutat de faptul că eu nu scoteam un sunet, nu țipam pentru că nu simțeam. Și avea o satisfacție aparte să mă chinuie pe mine neîncetat doar-doar m-o face să urlu. Dacă pe mine nu mă durea, de ce să sufere ceilalți frați ca să îi doară pe ei? Eu le ziceam să mă bată pe mine că și așa nu simțeam nimic și luam asupra mea toate acuzele ce se aduceau lor. Era un fel de amorțire, ca la anestezie când mergi la stomatolog”.

 Ultima amintire a lui Tache Rodas legată de camera 4 spital îl amuza nespus de mult, ori de câte ori o evoca: „Într-o duminică, șeful comitetului de reeducare ne-a zis nouă, celor care stăteam în «poziție», următoarele: «Acum încetează statul în poziție și vom avea un moment de destindere. Vom face o șezătoare. Fiecare să se gândească la un cântec pe care îl va cânta… Încurajat și entuziasmat, îmi veni și mie poftă să cânt. Tocmai mie care nu aveam voce de cântat și care n-am cântat niciodată ceva de unul singur. Ridic două degete și cer încu­viințarea de la comitet să cânt. «Gata, Rodas. Poți să cânți». Am început astfel: «Mă-ntorc pe-același drum de altădat’ / Ca tu să înțelegi că n-am uitat!». «Aaa, vasăzică tu n-ai uitat și pe deasupra mergi pe-același drum?!! Pe el!». Toți reeducații au sărit pe mine trăgându-mi o bătaie bună ca să uit totul”.

 ÎN GHEARELE REEDUCĂRII DE LA GHERLA

 Tache Rodas va ieși din infernul piteștean cu sufletul nepătat la 18 august 1951 când va fi transferat la Gherla. Nu va scăpa nici aici de Țurcanu și de acoliții lui, aduși de la Pitești ca să continue reeducarea la Gherla. Din nou, va plăti cu propriul sânge curajul de a-și preveni frații de suferință că nu trebuie să vorbească cu studenții veniți de la Pitești: „Erau vreo două sute de deținuți izolați și nu aveai voie să vorbești cu nimeni. Într-o zi ne-au scos în curte să tăiem legume. În timpul ăsta vin niște condamnați de la Pitești, care făcuseră reeducarea. Ăștia erau veniți de la Pitești să introducă și la Gherla reeducarea. Și am vorbit cu unul despre acest pericol și el, amenințat, m-a turnat. Seara, vine Țurcanu: «Vino încoace! Ce ai vorbit?». «Nimic». «Vino încoace». Și a început bătaia: cu pumnii, cu picioarele, avea o coadă de mătură din aia de lemn. Seara a adus un pat și l-a pus în ușă cu o saltea, ca să nu se audă zgomot de afară. Dar nu am țipat niciodată. O noapte și o zi am fost în dansul lui. M-a durut până la un moment dat, când nu am mai simțit nimic, cu acoperământul Maicii Domnului”. Timp de o săptămână, Tache Rodas va fi torturat într-o celulă izolată. Desfigurat în urma bătăilor, va fi plimbat cu un sac în cap prin mai multe camere atunci când deținuții se întorceau de la munca din atelier ca să-i înfricoșeze pe cei care ar fi încercat să deconspire reeducarea violentă. Tache Rodas povestește că Țurcanu îl bătea de mai multe ori pe zi și nu îl lăsa să doarmă aproape deloc, astfel că nu își amintește toate chinurile la care a fost supus. În timp ce era torturat, un planton stătea de pază la ușa care era izolată fonic cu o saltea.

 De chipul său mutilat își aduc aminte majoritatea deținuților care au trecut pe la Gherla în acea perioadă precum și Dan Lucinescu care consemna: „… Era un ghemotoc. Un mușuroi acoperit cu preșuri murdare de sub care se prelingeau câteva șuvițe de sânge. Nu se distingea niciun fel de formă a trupului omenesc (…). «Mă numesc Rodas Tache. Mă găsesc în situația aceasta pentru că am spus bandiților din fabrică să se ferească de cei de la Pitești, pentru că toți sunt turnători»… Victima, care de-abia se mai ținea pe picioare, al cărei chip nu se putea vedea din cauza unui sac mare de cânepă pus în cap, îngrozi pe toți cei ce o priveau. (…) Țurcanu îi spuse la un moment dat să-și scoată sacul de pe cap. Ceea ce văzură cei din jurul victimei îi înmărmuriră. Respectivul nu mai putea fi recunoscut, tot capul fiindu-i tumefiat de loviturile primite”.

 La Gherla, ca și la Pitești, experimentul reeducării va eșua și odată cu încetarea torturilor, Tache Rodas va fi scos la muncă în atelierul de tâmplărie.

 LA UN PAS DE MOARTE ÎN ANCHETA DE LA PLOIEȘTI

 „Nu m-a lăsat Maica Domnului. Și când nu vrea Dumnezeu să mori, nu mori”.

 Considerat a fi instigator și complet nereeducat, Tache Rodas nu va fi eliberat la termen, ci internat administrativ la Gherla alte 12 luni, iar pe 10 iulie 1954 va fi transferat la Securitatea Ploiești și cercetat pentru procesul Țurcanu în care trebuia să joace rolul de martor al acuzării. Va refuza să colaboreze cu anchetatorii deși va fi snopit în bătaie: „Eram un experiment pentru ei. M-a bătut unul înainte de proces, șeful anchetelor, de mi-au sărit dinții. Dar mi-a făcut bine, pentru că aveam niște dinți vechi și trebuiau scoși. Și i-a scos el, săracu’. Numai că l-a durut mâna pe el. Eu sunt de vină că am nimerit în pumnul lui, el nu e vinovat. Mă băteau cu funia: «Nu mai dați în cap, că înnebunesc», le spuneam. «Să înnebunești!».

 Ocrotit de Maica Domnului, va rămâne cu mintea întreagă până în ultima clipă a vieții sale și tot prin mijlocirea ei va fi izbăvit de execuția prin împușcare: „Nu m-a lăsat Maica Domnului. Și când nu vrea Dumnezeu să mori, nu mori. În timpul procesului de la Ploiești, procesul lui Țurcanu, au vrut să mă execute. Eu nu știam că eram pe lista celor ce urmau să fie executați. În dimineața aceea m-am trezit cu spatele paralizat, încât nici nu mă puteam ridica din pat. Trebuia să mă prezint la proces și eu nu mă puteam ridica. Ei credeau că sunt în grevă și le-am zis: «Domnule, eu nu fac grevă, eu nu mă pot ridica din pat». Au încercat să mă ridice cu forța, dar nu au reușit. Și-au dat seama că sunt imobilizat datorită coloanei și au chemat o echipă de medici să mă pună pe picioare. În fiecare zi îmi făceau câte o injecție în coloană, dar în zadar. Apoi am aflat că trebuia să fiu executat, dar orice execuție se face în picioare, iar eu nu mă puteam ridica. Plutonul de execuție mă aștepta afară. După trei zile vin gardienii să mă ia, să mă execute: «Rodas, sus!». Dar eu, chiar dacă nu avusesem niciodată probleme cu coloana, de data aceasta nu mă puteam ridica din pat. Auzisem cum îi executaseră pe alți deținuți în ziua aceea. Comandantul plutonului de execuție, văzând-mă așa, s-a înfuriat urlând: «Dă-l dracului, lasă-l pe acesta». Și așa m-a ocolit moartea”.

 Procesul de la Ploiești în care Tache Rodas nu va fi implicat din cauza refuzului de a da mărturie împotriva deținuților de la Pitești, îi va aduce reactivarea pedepsei din 1942 din care i s-au scăzut un an și patru luni. Răbdătorul Tache Rodas își va ispăși pedeapsa până pe 17 februarie 1956, când va fi pus în libertate ca urmare a unui decret prin care cetățenii greci erau eliberați din închisori, promițându-li-se repatrierea. Tache Rodas avea și cetățenie greacă, dar n-a putut pleca în Grecia din cauza tergiversărilor Securității.

 LA AIUD, CU ACEEAȘI CREDINȚĂ DE GRANIT

 Pe 14 mai 1958, va fi arestat din nou în al doilea mare val de represiune și condamnat la alți 20 de ani de muncă silnică, trecând prin închisorile de la Ploiești, Jilava și Aiud. În cetatea morții de la Aiud se va opune cu vehemență reeducării colonelului Crăciun, fiind pedepsit în nenumărate rânduri cu izolarea la zarcă: „…Era o cameră tip frigider, fără căldură, fără lumină. Priciul ți-l întindea doar seara și în rest nu aveai voie să te așezi. Nici de mâncare nu-ți dădeau decât un sfert de pâine pe zi. Dar m-a păzit Maica Domnului, nu mi-a fost nici foame, nici frig. Lângă zarcă era biroul unui gardian și mă rezemam de peretele încălzit al camerei lui, iar Maica Domnului așa i-a înmuiat inima că mi-a dat și de mâncare și am dus-o așa bine o săptămână cât am stat la zarcă. Ceilalți deținuți ieșeau desfigurați de la zarcă, dar mie mi-a fost cald și bine”.

 Și de temnița posacă a Aiudului, pe Tache Rodas îl leagă amintirea scumpă a Maicii Domnului. La Aiud, a fost singura dată când a țipat de durere: „Dar nu pentru mine. La un camarad de al meu găsise o icoană a Maicii Domnului cu Mântuitorul. Și a ieșit mare scandal cu anchetă, a cui este icoana. Ne-a luat pe toți în ture de bătaie, dar niciunul din noi nu spunea a cui era icoana. Și Colonelul Crăciun, că eram la Aiud deja, a vrut să calce icoana Maicii Domnului în picioare să o sfărâme. Atunci, când am văzut că vor să o bată și pe Maica Domnului m-a durut. Mă rugam la Maica Domnului: «Maica Domnului iartă-l pe acesta», și mi-a venit gândul să țip ca să o scap pe Măicuța Domnului. Și am țipat o dată! Ăștia toți s-au oprit mirați: «Cine l-a bătut, cine l-a lovit? A țipat Tache». Nu le venea să creadă pentru că ei știau că eu nu țipam. Și așa am scăpat-o pe Maica Domnului și n-au mai călcat icoana în picioare”.

 Nu va pregeta să mărturisească mereu ajutorul Maicii Domnului în viața lui și să fie recunoscător pentru orice rugăciune înălțată pentru el. Clipa întâlnirii cu părintele Ioan Iovan în curtea penitenciarului Aiud îi va rămâne în suflet pentru tot restul vieții ca un moment de mângâiere și de întărire în singurătatea durerii: „Într-o zi mă scoate iar la plimbare și în curte mă întâlnesc cu Părintele Ioan de la Vladimirești. Demult doream eu să îl întâlnesc. M-am apropiat de el: «Sărut mâna, Părinte!». «O, domnule Rodas! Mă rog pentru dumneata în toate rugăciunile mele de dimineața până târziu, pentru că știm cu toții la ce chinuri ești supus». «Părinte, dar trăiesc prin minunile Maicii Domnului». Așa că se mai rugau și alții pentru mine. Am dus-o bine”.

 ELIBERAREA ÎNTR-O ROMÂNIE ÎNCĂTUȘATĂ. ULTIMII ANI DE VIAȚĂ

 „Mergeam periodic la Securitate. Am fost urmărit până după Revoluție”.

 La 1 august 1964 va fi slobozit din lanțurile temnițelor, pășind în aparenta libertate cu sufletul senin și chipul zâmbitor. Va lucra în contabilitate, dar va fi permanent hărțuit de Securitate, ultima notă informativă din voluminosul său dosar (aprox. 1300 de pagini), fiind datată – noiembrie 1989. Într-un interviu, bădia Tache mărturisește fără vreo crispare, cu nonșalanța care îl caracteriza: „După ’64 m-am angajat foarte greu, cu toate că știam mai multe limbi: germană, franceză, italiană etc. Mergeam periodic la Securitate. Am fost urmărit până după Revoluție. În anii ’90 am scăpat miraculos dintr-un accident, când un șofer s-a dat cu mașina după mine și a încercat să mă calce, pentru că unii se temeau să nu spun ce mi-au făcut”.

 Pierderea mamei într-un accident de mașină, regizat tot de Securitate, va însemna pentru Tache o altă rană brăzdată adânc în sufletul său: „Pe mama am iubit-o mult și am simțit când a murit. Eram la mănăstire la Secu și am lăsat un pomelnic pentru vii. Iar părintele căruia i-am lăsat pomelnicul, mă întreabă surprinzător dacă și mama este bine ca să o trecem la vii. Și am început să plâng: «Maica Domnului, ce o fi? Hai acasă!». Și o omorâseră de o oră jumătate, două. Într-adevăr, când am ajuns acasă, mama nu mai era printre cei vii”.

 În 1971 va fi cununat de către părintele Constantin Galeriu, la mănăstirea Ghighiu cu Matilda Moșu care îi va fi aproape mereu și la bine și la greu. Una din dorințele lui fierbinți pe care Dumnezeu i-a împlinit-o, a fost ca soția sa să treacă la cele veșnice înaintea lui, astfel încât el să-i poarte de grijă până în ultima clipă a vieții. Inima lui caldă și sinceră, tonusul lui optimist, nedisimulat, de copil și chipul lui surâzător vor odihni zecile de suflete care l-au căutat pentru sfat în încercările grele ale existenței lor. Anii pe care Dumnezeu i-a adăugat cu mărinimie vieții sale de după gratii, vor fi ofranda lui închinată tinerilor însetați să cunoască modele de autentică trăire creștinească. „Tache Rodas știa foarte bine să te înveselească și să alunge de la tine orice stare de tristețe sau de deznădejde”, își amintește Laurențiu Cosmoiu. „Bucuria de viață din ochii lui te ridicau miraculos din orice stare căzută. Avea această forță, suflu, inexplicabile, pentru un om trecut prin atâta durere și suferință, în cele mai cumplite temnițe comuniste (de-a lungul a peste 17 ani de închisoare și nu numai). Această dragoste a lui împărtășită pentru oameni era un dar dobândit de la Domnul, desigur, prin multă jertfă de sine”.

 În ultimii ani de viață, frământați, dar nu îngenuncheați de povara bolilor, Tache și Matilda Rodas vor bucura prin prezența și cuvântul lor, obștile mănăstirilor Paltin Petru-Vodă și Aiud, acolo unde Bădia a vrut să-și dea obștescul sfârșit, alături de camarazii săi de suferință și sub grija duhovnicului său, Părintele stareț Gavriil. În răstimpul șederii la mănăstirea Paltin, Tache Rodas va fi nevoit să treacă printr-o intervenție chirurgicală suferită la Spitalul Sf. Spiridon din Iași. Maica stareță, stavrofora Justina Bujor, își amintește de uimirea doamnei doctor, Elena Cotea, care a văzut când l-a deschis pentru operație că „organele interne, intestinele, erau lipite între ele din cauza bătăilor. I-a chemat pe toți studenții să vadă pentru că așa ceva nu mai întâlnise. Era mirată cum poate trăi un om, totuși, cu anomaliile care erau în abdomenul lui. Iar el, în mod minunat, și-a revenit”.

 Pe 21 noiembrie 2020, de praznicul Intrării Maicii Domnului în biserică, la nici un an de la despărțirea de soția sa, Matilda[3], Tache Rodas va întregi ceata sfinților pătimitori care sfințesc Râpa Robilor, plecând zorit la Maica Domnului ca să împlinească legământul făcut pe pământ: „Dacă oi ajunge în Rai la Maica Domnului mă duc prima dată. Mă duc la ea ca să îi mulțumesc pentru toate câte a făcut pentru mine”.

 

 (Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în Revista ATITUDINI NR 68)

  

  

  

  

  

  

  

  

  

  

  

  

  

 [1] cf. https://www.glasulcetatii.ro/articol/2377/constantin-tache-rodas-unul-dintre-ultimii-supravietuitori-ai-fenomenului-pitesti-a-trecut-la-cele-vesnice

 [2] Citatele autobiografice sunt preluate din interviurile acordate de Constantin Rodas, monahiei Fotini, publicate în revista Atitudini și în cartea Sfinții închisorilor, Fundația Justin Pârvu, 2019, pp. 402-417.

 [3] Doamna Matilda este înmormântată tot la mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci din Aiud.

  

    Similare 

 
 
Preluat de pe: Atitudini

Previous articlePĂRINTELE DANIIL SANDU TUDOR ȘI MIȘCAREA RUGUL APRINS
Next articleCei care vor rămâne creștini până la capăt vor fi puțini, dar vor fi mai hotărâți și mai statornici în credință