Home Ortodoxie Păcatele de moarte schimonosesc frumusețea sufletului

Păcatele de moarte schimonosesc frumusețea sufletului

56
0

   Cel Care Se necinstește prin săvârșirea unui păcat de moarte este Dumnezeu. „Prin călcarea poruncii lui Dumnezeu ÎI necinstești” (Romani 2, 23). Fiecare păcat de moarte este o ocară, care cuprinde în sine dispreț și nepăsare față de Dumnezeu. Cuprinde dispreț, fiindcă Dumnezeu este lângă noi și vrea să ne ajute să nu păcătuim, însă noi nu vrem să ascultăm de glasul cel părintesc, ci alegem voia noastră cea păcătoasă și nu ținem seama deloc de porunca lui Dumnezeu. Este ca și cum I-am spune lui Dumnezeu: „Depărtează-Te de la mine, căile Tale nu voiesc să le cunosc” (Iov 21, 14). Păcătosul preferă să facă voia lui, decât să se supună poruncii mântuitoare a lui Dumnezeu.

      De asemenea, orice păcat de moarte cuprinde în sine și nepăsare, fiindcă este cu totul potrivnic bunătății și fericirii lui Dumnezeu. În timp ce Dumnezeu, din nemăsurata Sa dragoste, îi dăruiește omului tot ceea ce îi este de folos, acesta, prin săvârșirea unui păcat de moarte, Îl amărăște pe Dumnezeu mai mult decât prin orice.

    Păcatele de moarte sunt în număr de șapte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia pântecelui, invidia, mânia și acedia sau nepăsarea.

    Virtuțile potrivnice păcatelor de moarte sunt:

    – smerenia împotriva mândriei,

    – milostenia împotriva iubirii de argint,

      – întreaga-înțelepciune împotriva desfrânării,

    – postul împotriva lăcomiei pântecelui,

    – dragostea împotriva invidiei,

    – îndelunga-răbdare împotriva mâniei,

    – rugăciunea împotriva acediei.

    Aceste păcate se numesc de moarte, deoarece strică și schimonosesc frumusețea sufletului nostru. Cât de respingător se face chipul sufletului! Sufletul încetează să mai făurească persoana atunci când frumusețea chipului este acoperită de întunericul patimilor. Nu există mai mare amărăciune decât cea adusă de păcat și nu există spin mai mare decât păcatul. Cu adevărat, păcatul este o ocară adusă măreției lui Dumnezeu, de aceea El îl și urăște atât de mult.

    După aceste șapte păcate de moarte ne războiesc cei trei mari vrăjmași: trupul, lumea și diavolul. Trupul ne ademenește și ne provoacă la desfrânare, la lăcomia pântecelui și la nepăsare. Lumea ne îndeamnă la iubirea de argint și la lăcomia de averi, iar diavolul ne pune înainte mândria, ca să-i semănăm întru toate.

    Este o mare nedreptate să disprețuim noblețea sufletului nostru și să risipim fără rost bogăția darurilor cu care Dumnezeu l-a împodobit. Tainele Pocăinței, adică cea a Mărturisirii și cea a Sfintei Împărtășiri, constituie leacul cel mai bun pentru tămăduirea sufletului nostru celui rănit de moarte datorită patimilor. Taina Pocăinței este cea mai mare binefacere mântuitoare dăruită de Dumnezeu omului.

    Sfântul Ioan Teologul ne învață: „Tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (Ioan 2, 16), adică din lumea cea depărtată de Dumnezeu. Și lumea cea deșartă trece, așa cum trece și pofta pe care o pricinuiesc bunurile și desfătările acestei vieți. Însă cel care săvârșește voia lui Dumnezeu rămâne veșnic și nu piere în veac.Pentru a înțelege însă mai bine greutatea păcatelor de moarte, vom spune următoarele:

      Orice păcat de moarte este un rău care Îl rănește pe Dumnezeu și întrece cu mult toate celelalte nelegiuiri. Toate nenorocirile care se pot întâmpla făpturilor nu se compară cu un singur păcat de moarte cu care păcătosul ocărăște și disprețuiește nespusele binefaceri ale lui Dumnezeu. Despre aceasta, cu multă asprime, dar și cu sinceritate, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul: „Datoria pe care o face un suflet păcătos doar printr-un singur păcat de moarte este atât de mare, încât toate faptele bune ale Sfinților, toată sfințenia Îngerilor, chiar și toate vredniciile Preasfintei Fecioare, înmulțite de mii de ori, nu-l pot ispăși. Nimic altceva pus în balanța dreptății dumnezeiești nu poate echivala cu greutatea unui singur păcat de moarte, fără numai Crucea și Sângele Izbăvitorului„.

    O, de-am putea înțelege această măreție a Jertfei de pe Cruce a Domnului nostru! Nu exista o altă cale de a fi biruit păcatul, decât Sângele Mielului. Da, Doamne, Tu ești „Mielul cel junghiat” (Apocalipsa 5, 12), Care „ai fost înjunghiat și ai răscumpărat neamul omenesc cu Sângele Tău” (Apocalipsa 5, 9).

    Să cerem iertare pentru necuviința și nepăsarea pe care le-am arătat față de nesfârșita măreție a lui Dumnezeu. Nu ne putem pocăi cu adevărat fără Harul Său. Pentru aceasta, să-L rugăm fierbinte să ne arate bunătatea Sa și să ne șteargă zapisul păcatelor noastre, așa cum a făgăduit: „Eu sunt Cel Care șterge păcatele tale și nu-Și mai aduce aminte de fărădelegile tale” (Isaia 43, 25).

    Iar când ne vom învrednici de aceasta, să nu uităm a înălța glas de mulțumire ca David: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Psalmul 115, 3).

    Marcel Karakalinul; Cugetări duhovnicești

          

Continue Reading

   
 
 
Preluat de pe: Cuvant de folos

Previous article† Sfântul Mucenic Paramon (29 noiembrie)
Next articleEvanghelia zilei (Luca 11, 29-33)