Home Ortodoxie Convorbirea dintre Cuviosul Maxim Kapsokalivitul și Cuviosul Grigorie Sinaitul

Convorbirea dintre Cuviosul Maxim Kapsokalivitul și Cuviosul Grigorie Sinaitul

3
0

 Într-acea vreme a venit la Sfântul Munte şi Cuviosul părintele nostru Grigorie Sinaitul şi, aşezându-se în schitul ce se numeşte Magula, s-a făcut dorit şi iubit tuturor Părinţilor Sfântului Munte, şi mai ales liniştitorilor, pentru că era dascăl minunat al liniştii şi al rugăciunii; şi a făcut cunoscut tuturor foarte bine meşteşugurile şi măiestriile diavolilor, lucru care este foarte rar şi anevoie de aflat.

 Pentru aceasta, alergând la dânsul toţi liniştitorii, se învăţau de la el tainele sfintei rugăciuni, precum şi care sunt semnele cele nerătăcitoare ale darului şi care ale înşelăciunii vrăjmaşului. Iar unii dintr-înşii i-au spus şi despre Cuviosul Maxim, povestindu-i petrecerea lui supraomenească şi nebunia lui cea prefăcută.

 Auzind acestea Dumnezeiescul Grigorie, s-a minunat şi a poftit să-l vadă şi să vorbească împreună cu el. Deci, a trimis câţiva dintre ucenicii săi ca să cheme pe fericitul Maxim la dânsul. Şi ducându-se trimişii la coliba lui şi negăsindu-l acolo, l-au căutat în zadar prin împrejurimi, timp de două zile, fiindcă era vreme de iarnă şi el locuia prin peşterile din desişurile pustiei. Deci, ostenindu-se mult, au mers la chilia Sfântului Mamant, ca să se odihnească puţin şi a sosit acolo îndată şi Cuviosul Maxim cel căutat, care a heretisit pe toţi cei ce se aflau acolo, numind pe fiecare după numele său; şi mai înainte a spus dorinţa Cuviosului Grigorie, cum că voieşte să plece din Sfântul Munte şi să meargă la Paroria, cum şi multe de acestea. Iar fraţii cei trimişi i-au adus la cunoştinţă dorinţa stareţului lor şi el îndată a plecat împreună cu dânşii la Grigorie, cântând psalmul: Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu, şi celelalte.

 Iar când a ajuns la chilia lui Grigorie, Dumnezeiescul Maxim a zis către cei trimişi: „Bătrânul acum se odihneşte, fiind foarte obosit de rugăciune; pentru aceasta liniştiţi-vă şi voi puţin, şi eu asemenea mă voi odihni, până voi vedea pe bătrânul”. Şi aşa au intrat în pădure, rugându-se cu lacrimi şi cântând astfel: Paşii mei îndreptează-i după cuvântul Tău şi să nu mă stăpânească toată fărădelegea.

 Săvârşind tot psalmul, a fost chemat de Dumnezeiescul Grigorie şi îndată a mers. Şi după ce au vorbit acolo cu toţii despre diferite lucruri, Grigorie a scos pe ceilalţi afară şi a oprit la sine pe purtătorul de Dumnezeu Maxim, vrând să se înştiinţeze chiar de la dânsul de toate cele auzite de la alţii.

 Deci, fiind întrebat Cuviosul Maxim de Dumnezeiescul Grigorie despre petrecerea şi lucrarea cea duhovnicească, Cuviosul Maxim a răspuns: „Iartă-mă, Părinte, eu sunt om rătăcit şi înşelat”. Iar bătrânul a zis: „Lasă acum acestea, şi spune-mi pentru Domnul fapta ta cea bună, ca să mă luminez, iar de nu, măcar să vorbim împreună despre fapta cea bună şi să ne folosim unul altuia, căci eu nu voi arăta cele grăite de tine celorlalţi care împiedică pe aproapele cu cuvintele cele rele şi neiscusite, căci eu iubesc pe aproapele ca pe mine însumi. Deci, spune-mi, mă rog pentru Domnul, fapta ta cea bună”.

 Atunci Dumnezeiescul Maxim i-a arătat câte a făcut şi câte a pătimit din tinereţile lui, adică dumnezeiasca râvnă pe care o avea pentru Dumnezeu, fugirea de lume, supunerea lui, nebunia cea prefăcută, nevoinţele cele sihăstreşti, înfricoşata vedere a Născătoarei de Dumnezeu, lumina care l-a înconjurat atunci când era în creştetul Athonului, şi care şi alte dăţi l-a înconjurat, precum şi ispitele diavolilor.

 Iar Dumnezeiescul Grigorie, întrerupând pe Cuviosul din cuvântarea lui, i-a zis: „Spune-mi mie, te rog, ţii rugăciunea minţii, prea cinstite Părinte?” Iar Cuviosul, zâmbind puţin, i-a zis lui: „Nu voi ascunde de tine, Părintele meu, minunea Născătoarei de Dumnezeu care a făcut-o cu mine. Eu din tinereţile mele aveam multă credinţă către Doamna mea de Dumnezeu Născătoare şi o rugam cu lacrimi să-mi dea darul rugăciunii din inimă. Şi, într-una din zile, mergând la Biserica ei, după cum aveam obiceiul, am rugat-o iarăşi cu nemăsurată fierbinţeală a inimii mele; şi când sărutam cu dragoste Sfânta ei Icoană, îndată am simţit în inimă o fierbinţeală ce mi-a venit de la Sfânta ei Icoană, care nu mă ardea, ci mă răcea şi mă îndulcea, pricinuind sufletului meu mare umilinţă. De atunci, Părinte, a început mintea mea să zică neîncetat rugăciuni şi inima se veselea cu pomenirea lui Iisus şi a Sfintei de Dumnezeu Născătoare, făcând totdeauna pomenirea lor. Şi din acea vreme niciodată n-a mai lipsit rugăciunea din inima mea. Iartă-mă, Părintele meu!”

 Iar Dumnezeiescul Grigorie a zis către dânsul: „Spune-mi, Sfinte, ţi-a urmat vreodată după rugăciunea aceasta, «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă», vreo arătare dumnezeiască sau vreun alt rod al Sfântului Duh?” Sfântul Maxim a zis către dânsul: „O, Părinte, pentru acestea mă duceam prin locurile pustii şi doream linişte totdeauna, ca să dobândesc mai mult darul rugăciunii prin dragoste covârşitoare către Dumnezeu şi pentru înălţarea minţii către Domnul”.

 Iar Cuviosul Grigorie a zis către dânsul: „Rogu-te, Părinte, să-mi spui, ai toate acestea pe care mi le-ai spus?” Atunci Dumnezeiescul Maxim a zâmbit şi a zis către dânsul: „Dă-mi să mănânc şi nu mai cerceta rătăcirea şi înşelarea mea”. Iar Cuviosul Grigorie a zis către dânsul: „O, de aş avea şi eu înşelarea ta, Sfinte; însă te rog să-mi spui, când se răpeşte mintea ta întru vedere, ce vede cu ochii cei gânditori? Şi atunci poate mintea împreună cu inima să grăiască rugăciunea?”

 Iar Dumnezeiescul Maxim a răspuns: „Ba nu poate, căci când vine darul Sfântului Duh în om prin rugăciune, atunci încetează rugăciunea, fiindcă se stăpâneşte mintea cu totul de darul Sfântul Duh şi nu mai poate să lucreze cu puterile ei, ci rămâne nelucrătoare şi se supune numai Sfântului Duh; căci, unde voieşte Duhul cel Sfânt o duce, ori în vreun aer nematerialnic al dumnezeieştii lumini, ori într-o altă vedenie oarecare nepovestită, ori, cum se întâmplă de mai multe ori, întru oarecare vorbire dumnezeiască; şi în scurt, precum voieşte Duhul cel Sfânt, aşa mângâie pe robii Săi, şi după cum se cuvine fiecăruia, aşa îi dă şi darul Lui.

 Şi ceea ce spun, poate să vadă cineva la Proorocii şi Apostolii care s-au învrednicit a avea atâtea vedenii, măcar că oamenii îi batjocoreau şi îi credeau rătăciţi, beţi şi ieşiţi din minte. Astfel Proorocul Isaia a văzut pe Domnul pe scaun înalt şi preaînălţat şi pe Serafimi stând împrejurul Lui. Iar Întâiul Mucenic Ştefan a văzut Cerurile deschise şi pe Iisus stând de-a dreapta Tatălui şi celelalte.

 Într-acest chip şi acum robii lui Hristos se învrednicesc a vedea vedenii de multe feluri, pe care unii nu le cred şi nici nu le primesc în niciun chip că sunt adevărate şi socotesc că sunt nişte rătăciri, iar pe cei care le văd îi cred că sunt rătăciţi. Dar mă minunez foarte mult de aceasta, cum oamenii aceia s-au întunecat şi au orbit şi ca nişte orbi cu sufletul nu cred ce a făgăduit nemincinosul Dumnezeu prin gura Proorocului Ioil că va da credincioşilor, acolo unde zice: Voi vărsa darul Duhului Meu peste tot credinciosul şi peste robii şi roabele Mele. Acest dar l-a dat Domnul nostru şi-l dă şi acum, şi-l va da până la sfârşitul veacului tuturor credincioşilor robilor Săi, după făgăduinţa Sa.

 Deci, când darul acesta al Sfântului Duh ar veni în cineva, nu-i arată cele obişnuite, nici cele simţite ale lumii acesteia, ci îi arată ceea ce n-a văzut niciodată, nici le-a zărit; şi atunci mintea omului aceluia învaţă de la Sfântul Duh taine înalte şi scumpe, pe care, după cum zice Dumnezeiescul Apostol Pavel, ochiul trupesc al omului nu poate să le vadă, nici mintea nu poate să le socotească de la sine vreodată.

 Şi pentru ca să înţelegi cum le vede mintea noastră, ia aminte la ceea ce voiesc să zic. Ceara când este departe de foc, este tare şi se prinde de mâna omenească, iar după ce o pui în foc se topeşte şi acolo se aprinde şi toată se face lumină şi aşa se săvârşeşte toată întru lumină şi nu este chip să nu se topească în foc şi să nu se facă ca apa. Aşa şi mintea omului, când este singură, neunită cu Dumnezeu, înţelege acelea câte sunt ale puterii ei; iar când se va apropia de focul Dumnezeirii şi de Duhul cel Sfânt, atunci se stăpâneşte cu totul de acea dumnezeiască lumină, făcându-se toată lumină, şi acolo în văpaia Sfântului Duh se aprinde şi se topeşte de dumnezeieştile noime şi nu este chip acolo în focul Dumnezeirii să gândească cele trupeşti şi cele ce ar voi”.

 Atunci Dumnezeiescul Grigorie a zis către dânsul: „Mai sunt şi alte asemenea, Kapsokalivitul meu, care sunt ale rătăcirii şi ale înşelării?” Iar Marele Maxim i-a răspuns, zicând: „Altele sunt semnele înşelării şi altele ale darului; căci duhul cel rău al înşelăciunii când se apropie de om îi tulbură mintea şi îl sălbăticeşte, îi face inima aspră şi o întunecă, îi pricinuieşte temere, frică şi trufie, îi slăbănogeşte ochii, îi tulbură creierii, îi înfiorează tot trupul, îi arată cu nălucire în ochii lui lumină nu strălucită şi curată, ci roşie, şi îi face mintea uimită şi diavolească, şi-l îndeamnă să zică cu gura lui cuvinte necuvioase şi hulitoare. Şi acela care vede pe însăşi duhul înşelăciunii de mai multe ori se iuţeşte şi este plin de mânie, şi smerenia nu o ştie cu totul desăvârşit, nici plânsul cel adevărat şi lacrimile, ci totdeauna se făleşte cu isprăvile lui şi se află în patimi fără sfială şi frică de Dumnezeu. Şi pe scurt, îşi iese cu totul din minţi, ajungând la pierzare desăvârşită; din care înşelăciune să ne izbăvească Domnul pentru rugăciunile tale.

 Iar semnele darului sunt acestea: când se apropie de om darul Sfântului Duh, îi adună mintea, îl face să fie luător aminte şi smerit, îi aduce înainte pomenirea morţii, a păcatelor, a Judecăţii ce va să fie şi a muncii veşnice, şi face sufletul lui lesne umilitor a plânge şi a se tângui, îi face şi ochii lui blânzi şi plini de lacrimi. Şi cu cât se apropie de om, îl îmblânzeşte în sufletul lui şi-l mângâie prin Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos şi prin nemărginita Lui iubire de oameni, pricinuind în mintea lui vedenii înalte şi adevărate; întâi, pentru puterea necuprinsă de minte a lui Dumnezeu, cum adică cu un cuvânt a adus toate făpturile dintru nefiinţă în fiinţă; al doilea, pentru puterea Lui cea nemărginită, care ţine, ocârmuieşte toate şi are purtare de grijă pentru toate; al treilea, pentru necuprinderea şi neînţelegerea Preasfintei Treimi şi pentru noianul cel neurmat şi neajuns al dumnezeieştii Ei Fiinţe şi celelalte. Şi atunci dacă se va răpi mintea omului dintru acea dumnezeiască lumină, inima lui se face alinată, prea blândă şi izvorăşte roadele Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, dragostea, smerenia şi celelalte, primind sufletul lui o bucurie nepovestită”.

 Acestea după ce le-a auzit Cuviosul Grigorie, a rămas uimit şi se minuna de cele ce grăia Dumnezeiescul Maxim; de aceea nu-l mai numea om, ci Înger pământesc. Apoi l-a rugat mult, zicându-i:

 „Încetează, te rog, de a-ţi mai arde coliba ta şi adună-te pe sine într-un loc şi şezi, după cum zice şi Dumnezeiescul Isaac [Syrul], ca să faci mai mult rod, folosind şi pe mulţi alţii, ca un preaiscusit în fapta bună; căci iată, mai te-a ajuns şi bătrâneţea, iar moartea vine de multe ori fără de vreme. Pentru aceasta, împărţeşte talantul, adică darul pe care l-ai luat şi dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii tale dă-o poporului lui Dumnezeu, prin şederea ta într-un loc, mai înainte până nu te va ajunge sfârşitul vieţii, ca să iei în Ceruri plată mai multă, pentru folosul altora. Căci Domnul, dând Apostolilor darul Preasfântului Duh, nu i-a trimis să-şi petreacă viaţa lor în munţi, ci la oameni, ca să se împărtăşească şi ei din darul acelora şi cei păcătoşi să se facă Sfinţi prin sfinţenia acelora. Pentru aceasta a şi zis către dânşii: Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, şi nu înaintea pietrelor. Deci, strălucească şi lumina ta înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile tale cele bune şi să slăvească pe Tatăl nostru Cel din Ceruri. Lasă acum prefacerea ta că eşti nebun, căci se pricinuieşte sminteală celor ce nu ştiu isprăvile tale cele bune. Deci, ascultă sfătuirea mea şi fă precum îţi zic, ca un prea-bun prieten şi frate al tău. Căci frate pe frate ajutându-se, sunt ca o cetate îngrădită şi întărită, zice Dumnezeiasca Scriptură”.

 Aceste sfaturi ale Dumnezeiescului Grigorie învăţându-le şi ceilalţi bătrâni, asemenea şi ei l-au sfătuit şi l-au înduplecat să şadă într-un loc. Deci Dumnezeiescul Maxim, aflând o peşteră care este aproape de a lui Isaia, ca de trei mile, a făcut acolo o îngrăditură lată de un stânjen şi lungă de unul, fără pietre, fără lemne, fără scânduri şi fără piroane, ci numai cu ramuri şi cu buruieni, după obiceiul lui; şi i se părea că a făcut chilie. Acolo s-a aşezat şi de aici înainte n-a mai ars-o, ci a petrecut toată viaţa sa cu obişnuita lui nevoinţă şi sărăcie, neavând nici măcar un ac sau cât de puţină pâine, păstrându-şi tot aceeaşi sihăstrie mai presus de om, ca un fără de trup.

 Extras din Viaţa Cuviosului Maxim Kapsokalivitul, scrisă de Theofan Vatopedinul, ucenicul său via http://manastirea.petru-voda.ro.

 
 
 
Preluat de pe: Mărturie athonită

Loading...
Previous articlePredica Mitropolitului Longhin – Opriți-vă oameni buni vin timpuri grele (08.01.2022)
Next articleLepădarea de sine este schimbarea stării lăuntrice