Home Ortodoxie Eu până nu simt, nu pot scrie

Eu până nu simt, nu pot scrie

13
0

 Iubiții mei frați și surori în Domnul,

 Pentru dragostea lui Hristos, care ne apropie duhovnicește pe cei risipiți și nemângâiați părintește, pe cei oropsiți (care suntem de o credință și un cin), vă rog eu, mult păcătosul și nevrednicul vostru frate, să mă îngăduiți a vă face o mică mărturisire. Știți că fiecare om se îndeletnicește în viață cu ceea ce a învățat de mic: plugarul cu aratul, morarul cu măcinatul, croitorul cu cusutul, lemnarul cu cioplitul, bucătarul cu gătitul, doctorul cu lecuitul și fiecare lucrează acolo unde se pricepe și unde este obișnuit.

 Eu, unul, n-am avut parte să deprind vreo meserie ca lumea, care să mă înlesnească în viață. Am fost de mic stângaci la lucruri practice și, văzând ai mei că nu pot scoate nimic din mine, m-au dat pe mana dascălilor, care s-au străduit, săracii, cu mine nu mai puțin de 12 ani de zile, până ce m-au învățat desăvârșit a citi și a scrie.

 După ce le-am scos peri albi în cap și când credeau că au făcut om din mine, atunci m-au scăpat fără veste la mănăstire. Acolo m-au cercat părinții la felurite ascultări (până ce la urmă m-au trimis și ca vânzător la crâșma mănăstirii din Humulești), dar eu, nefiind deprins, pe toate le făceam pe dos. Dacă au priceput proiestoșii că eu nu sunt bun la nimic altceva decât la citit și la scris, atunci mi-au dat de lucru cu cărțile și hârtiile (pe la Seminarul mănăstirii, pe la cancelarie și la bibliotecă). Acolo am mucegăit eu mai toată vremea, de la vârsta de 18 ani.

 Chiar și aici în Palestina, la mănăstirea Sf. Sava, m-au lăsat în cele din urmă mai mult cu cititul la Biserică și la chilie (unde mă ocupam în taină și cu scrisul). Au înțeles și acolo că nu pot face din mine nici bucătar, nici econom și nici îngrijitor la metoace, de aceea m-au lăsat la ceea ce mă pricep.

 A fost o vreme când au încercat cei mari să-mi smulgă condeiul și cărțile din mână și nu știu cum (din greșeală ori de nevoie) mi-au dat să țin în mâna mea stângace „cârja” grea de egumen. Dar eu, ca cel neîncercat, am apucat-o și pe asta anapoda și, lunecând, m-am povârnit la vale spre Marea Moartă! După ce m-au bântuit mereu valurile ei cele amare și sărate aproape 6 ani de zile, am scăpat abia viu pe aceasta stânca de granit, ca pe un ostrov la liman. Aici, frecându-mă mereu de stânca asta grunțuroasă, s-a mai luat rugina de pe penița mea părăsită și am început să-mi văd de ocupația mea veche, adică scrisul, pe care-l am ca lucrul mâinilor în viața mea singuratica. Dar rucodelia mea nu se întreabă aici pe piață, căci lumea de azi este sătulă până în gât de cărți și caiet.

 În vremea veche, pe la Sihăstrii, scrisul și copierea cărților era cea mai de seamă ocupație a călugărilor, căci lumea căuta cărțile ca pe aur și argint. Pe atunci nu era descoperit tiparul, care să concureze pe scriitori și nici radioul, ca să distreze pe cititori. Acum lumea, săraca, este tare grăbită, n-are vreme să-și strice ochii cu buchiile călugărilor mucegăiți.[…] 

Așa este duhul lumii de azi și n-ai ce-i face. Dacă se găsește vreun călugăr care mai scutura vechiturile lui de cărți și mai picura din ele vreun strop de cuvinte duhovnicești pe hârtie, e privit ca ceva neobișnuit de către unii. Și eu le dau dreptate, căci la zgomotul radioului cuvântul Evangheliei sau al Sfinților Părinți nu se mai poate auzi. Iar la lumina electrică și la strălucirea luxului modern, nu se mai poate pricepe întunericul și sărăcia din suflet. Și asta o zic pentru cei din lumea modernă, însă o bucățica din lume suntem și noi, săracii. Poate vor zice unii că și la radio auzi Evanghelie, Liturghie și predici. Cum nu, cum nu! Le auzi foarte frumos după ce rag ca boii fel de fel de măscărici lumești și te întunecă cu cele păgânești, apoi încep să îngâne și cele sfinte după cum și diavolul, ispitindu-L în tot chipul pe Mântuitorul în pustie Îi pomenește și de cuvinte din Scriptură. Dar oare din evlavie fac asta? Acum să lăsăm moda în pace și să ne întoarcem la vorba noastră. Eu cred că o îndeletnicire pe care o aveau și părinții din vechime nu vatămă deloc pe lumea de azi.

 Mai ales dacă materialele, adică frunzele pentru rucodelie sunt luate din Sfânta Scriptura și nu au nimic străin de pravoslavnica credință.

 Or fi poate mulți care sunt ghiftuiți și n-au nevoie de vreo gustare săracă pe care le-o întind eu, smeritul. Pentru asta nu este nicio supărare. Cu sila nu pot face pe nimeni să primească lucrul meu. Eu împart din rodul ostenelilor mele la oricine se întâmplă, fără să am vreo pretenție de plată, căci acum plata mi-ar aduce mai multă pagubă decât folos. Un bătrân din Egipt împletea coșnițe și le arunca pe apă, căci nu avea cui le vinde. Și eu împletesc ce pot și, neavând chip de vânzare, le arunc la trecători, adică la frații și surorile de același neam, pe degeaba. Cine are nevoie, primește rucodelia mea și caută să folosească și altora. Alții primesc hârtiile ca să le aștearnă frumos pe masă, ori pe fundul cufărului. Și, în sfârșit, sunt unii mai habotnici (mai grăbiți în viață), care în graba lor cea mare, le calcă în picioare pe bietele mele împletituri, sau le sfâșie frumos și se duc în drumul lor. Pot eu să le zic ceva la unii ca aceștia? Nicidecum. Că eu le-am întins de bunăvoie. Nu mi-au cerut ei. După cum nu-mi este de folos ca să cer plata de la cei care se folosesc de rucodelia mea, tot așa nu pot să mă supăr daca cineva o defaimă sau o distruge.

 În Sfânta Evanghelie, Domnul ne arată, prin pilda semănătorului, că sămânța se aruncă în toate părțile: și lângă cale, și în spini, și pe locuri pietroase, ca și pe pământul cel bun. Ca din toate semincioarele tot va răsări ceva la urmă, deși poate că sămânța este cam slabă. Din ceea ce mi-a dat Bunul Dumnezeu și din cele ce am adunat din cărțile Sfinților Părinți, eu mă străduiesc să alcătuiesc cărticele mici sau foi, pe care să le am la îndemână pentru folosul meu și a celor care poate sunt lipsiți de cărți, iar, dacă le au, poate nu au vremea să le citească în întregime. De aceea, eu le scriu mai pe scurt, pentru ușurință. Aceste foi și caiete sunt ca niște sâmburași duhovnicești pentru cei cu sufletul nevoiaș ca și mine. Acei care sunt sătui de poame cărnoase, desigur că nu se uită la sâmburi. Dar îi rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, să nu calce în picioare și să piardă aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori și cu lacrimi, căci vor veni zile, când se vor strânge de vrăjmași cărțile cele bune (adică poamele cele duhovnicești) și atunci nevoiașii vor căuta sâmburași vechi și nu vor afla. Va veni vremea când va fi foamete de cuvântul lui Dumnezeu și Biserica se va refugia în pustie, prin crăpăturile pământului. De aceea vă rog să păstrați ca ochii din cap Sfintele cărți, iar însemnările scoase din ele să nu le defăimați, dacă n-au ceva străin de dreapta credință.

 Cele scrise de nevrednicia mea sunt: o parte tâlcuite din grecește (care nu s-au scris încă pe românește), iar altele sunt alcătuite pe scurt din Sfânta Scriptura, ori din cărțile Sfinților Părinți (ca o esență dintr-o floare) și sunt așezate în calupul versului, ca să fie mai ușor de citit. Toate au în ele cheagul dreptei credințe și sunt presărate cu mărturii de la Sfinții Părinți ca și cu niște mirodenii, ca să nu se strice. Vă rog pe toți din inimă să înțelegeți și asta: că eu pe toate le scriu pentru mustrarea neputințelor mele și pentru trezirea simțurilor mele celor amorțite. Totodată, ele sunt și ca o mărturisire înaintea Ziditorului, a nenumăratelor mele fărădelegi, când nu mai am cui le mărturisi. Deci, să nu vi se nască părerea că eu le scriu pentru mustrarea altora. Eu toate le scriu spre mustrarea mea, că doar va lua vreun folos ticălosul meu suflet. Dacă mustrarea conștiinței mele se potrivește și la alții, asta nu înseamnă că eu le-am scris în pofida lor. Dacă mai înainte am amintit și nume străine în foile mele, apoi asta am făcut-o numai în problema Iordanului și nu din răutate, ci din adâncă durere pentru un locaș sfânt, care se pustiește, pentru hatârul unuia ca Gherasim. Mi-ar fi cu neputință să alcătuiesc stihuri, până nu simt adânc în inima mea ceea ce scriu.

 Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca niște scântei dintr-o cremene; dar asta se întâmpla numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunoștinței față de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, eu nu pot cânta în versuri, adică nu pot împleti cuvinte în stihuri, care să miște inima altora. Când scriu ceva mai mișcător, simt o durere la inimă, ca și cum stihurile ar fi niște fărâmituri desprinse din însăși inima mea zdrobită, de aceea și cuvintele curg însoțite de lacrimi uneori. Pentru asta, adevăratele stihuri mișcă pe cititori aproape tot așa cum a fost mișcată și inima celui care a scris. De aici puteți înțelege mai bine că stihurile mele zugrăvesc durerea ori bucuria inimii mele, iar nu dureri ori bucurii străine. Eu până nu simt, nu pot scrie. Până nu mă mustră cugetul, nu pot să scriu stihuri de mustrare.

 Și acum, fraților și surorilor duhovnicești, de v-am jignit cu ceva prin cuvintele sau prin purtările mele, vă rog, în numele cel Sfânt al Domnului să mă iertați, căci cine știe dacă ne vom mai vedea în viața asta. Să nu aveți vreo părere greșită din cele ce scriu eu. Au fost unii care m-au rugat să le copiez din hârtiile mele și din asta am prins curaj să scriu mai multe și să le împrăștii pe la mai mulți frați și surori, către care eu mă simt îndatorat pentru multe binefaceri. Când eu eram în grea strâmtorare și sărăcie, mai toți au alergat ca să mă ajute cu ceva, ba unii au ajuns până la jertfă. Și eu am primit prinosul dragostei lor cu mulțumire. Azi, oare de ce să vă jignească, dacă eu vă întind cu drag, rodul cel sărac al ostenelilor mele? Aud că unii se înfurie și vor să împungă, când eu le trimit cu dragoste ceea ce am. Din nou vă zic să iertați pe săracul vostru frate, că n-are ceva mai bun, ceva mai de preț să vă pună înainte, ca chezășie pentru dragostea ce vă datorează. Acest frate al vostru a fost gata odinioară să se jertfească pentru folosul vostru obștesc, dar voi nu l-ați priceput, iar jertfa lui ați defăimat-o, de aceea nu v-a putut ajuta. El însă va rămâne adânc recunoscător la cei care i-ați ridicat oarecând crucea greutăților (ca și Simon Cirineanul), sau i-ați șters sudorile de sânge pe drumul cel greu al necăjitei lui egumenii. Gândindu-mă că mulți dintre frățiile voastre, înhămați fiind la ascultări în locașuri străine, unde nu puteți auzi o slujbă sau o citire românească, m-am gândit, zic, că poate un buchețel ori o cununiță împletită cu floricelele graiului românesc să vă aducă o mică mângâiere. Dacă veți întâlni și spinii mustrărilor, să nu vă tulburați, că ei nu sunt pentru voi, ci pentru mine. Ei sunt culeși din inima mea cea stearpă.

 Iubiții mei frați, în starea în care mă găsesc eu astăzi, nu vă mai pot sluji la nimic, fiind prea neputincios. Dacă aș fi silit să intru iarăși în osteneli și scârbe ca înainte, în scurtă vreme mă pogor în groapă. Din asta am căpătat și boala care nu se desparte de mine. Ceea ce mi-a rămas de făcut în viața aceasta este să-mi plâng păcatele și, pe cât îmi ajută Dumnezeu, să mai adun mănunchiuri duhovnicești, ca să fie ca merinde sufletească pentru mine și pentru cei nevoiași ca mine. Poate folosindu-mă eu, voi putea să folosesc și altora, care n-au răgaz acum să răsufle. Altceva nu sunt în stare să fac. Dacă aș ști că măcar câțiva au dragoste să jertfească o oră pe săptămână pentru citire, eu aș prinde mult curaj să descopăr multe comori duhovnicești din limba greacă. Ori dacă mai este cineva dintre cei mari sau din frățiile voastre, care ar mai crede însă că ar putea să mai pună vreo sarcină (ca înainte) pe spatele meu cel slăbănogit, eu îl rog pe unul ca acela să se părăsească de acel gând, că ce nădejde poate să mai fie la cel din groapă? Mântuiți-vă cum puteți și prin cine puteți, că, Slavă Domnului, încă mai aveți prin cine. Pentru mine, gropnița de aici se arată a fi mai primitoare decât nisipul Sfântului Iordan. Sfântului Ioan Botezătorul îi place să rămână mai departe singur, desculț și flămând, acolo pe malul Iordanului, decât să aibă un ucenic nepriceput ca mine.

 Al vostru nevrednic frate și smerit rugător către Domnul,Ioan Iacob Ieromonahul.”

 Extras din Hrană duhovnicească – Sfântul Ioan Iacob Românul, Editura Lumină din Lumină.

 
 
 
Preluat de pe: Mărturie athonită

Previous articleSfântul Ioan Iacob în lumina mărturiilor celor care l‑au cunoscut
Next articleMi-aș dori să fim la „concertul” închinat Maicii Domnului în seara de Prohod