Home Ortodoxie 15 galbeni sau valoarea unui suflet

15 galbeni sau valoarea unui suflet

21
0

 Odată, într-o cetate din Siria, trăia un negustor foarte foarte bogat. Se născuse într-o familie săracă, însă el reușise, ca prin multă muncă, să strângă o avere uriașă. Acum trăia ca un împărat.

 Într-o zi, în curtea palatului în care locuia a sosit o caravană. Cămile, beduini, vânzători, dar și o mulțime de curioși au umplut locul. Mărfurile colorate și strălucitoare au fost coborâte de pe spinările animalelor, iar vânzătorii au început să strige, lăudându-și produsele.

 Negustorul a ieșit repede din palat, căci avea planuri mari. Urma să cumpere marfă și apoi să o vândă mult mai scump. Asta l-ar fi făcut și mai bogat.

 Când a terminat de târguit, atât de bine se tocmise, încât în buzunar îi rămăsese o pungă cu galbeni de care nu se atinsese. Era foarte mulțumit.

 A dat ordine slujitorilor să ducă în magazie cele cumpărate, după care, dând să intre în palat, s-a auzit strigat:

 – Mai avem ceva de vânzare!

 Un beduin alerga spre el, împingând un băiețandru care de abia se ținea pe picioare de slab ce era.

 – Adică băiatul ăsta-i de vânzare? s-a mirat negustorul. Ce să fac cu el? La cât de rău arată, nu mai trăiește până mâine. Fugi de aici!

 Băiatul și-a ridicat încet privirea din pământ. I se citea suferința în ochii mari și blânzi.

 – Dar este foarte deștept. Face socoteli ca nimeni altul. Dacă-l doftoricești puțin, e ca nou. Îl dau cu doar 100 de galbeni

 Privirea băiatului se lipise de negustor, plină de speranță.

 – Nu am nevoie! s-a răstit negustorul.

 – Atunci cu 50. E ca și cum ar fi gratis. Îmi vei mulțumi. Cu mai puțin nu ți-l pot da.

 Negustorul și-a pipăit punga cu bani din buzunar. Știa că sunt 500. L-a privit pe băiat cu atenție. Nu mai văzuse niciodată niște ochi atât de calzi.

 – Mă va costa foarte mult ca să-l fac bine, a zis negustorul și s-a întors cu spatele, ridicând din umeri.

 – 40 de galbeni! a strigat vânzătorul în urma lui. 30?! 15, ultimul preț! Ce sunt 15 galbeni pentru tine?

 Negustorul s-a oprit. Băiatul nu se clintise din loc și continua să-l privească cu ochii lui strălucitori.

 – Nu arunc banii în vânt, s-a răstit negustorul și a intrat în palat.

 Trecuse un an de la acea întâmplare. Negustorul devenise și mai bogat între timp, iar acum se pregătea să meargă cu marfă multă și bună într-o cetate îndepărtată. Avea să-și dubleze averea dacă vindea tot. Și nu i se întâmplase vreodată să nu vândă tot. Însă, pentru asta, trebuia să traverseze deşertul, lucru care nu-l speria din moment ce era vorba de bani. Pregătise cele mai bune cămile și cei mai buni beduini.

 Furtuna a venit pe neașteptate. O urgie cum nimeni nu mai pomenise. Iadul pe pământ.

 Aruncat de vânt de pe cămilă negustorul se târa, orbecăind în jur. Nisipul îi lovea fața, îi intra în ochi și în gură. Respira greu. Din ce în ce mai greu.

 Căzut cu fața în jos, s-a agățat cu disperare de nisipul care îl acoperea, încetul cu încetul.

 „Este sfârșitul”, și-a zis el.

 Simțea cum cade într-un hău adânc. Crâmpeie din viață i-au trecut pe dinaintea ochilor, apoi a fost învăluit de o lumină caldă. Se afla pe o câmpie de un verde strălucitor. În fața lui stătea un Înger.

 – Am ajuns în Rai?

 – Nu, i-a răspuns Îngerul și a arătat spre o balanță cu talerele goale. Urcă! Dacă reușești să ridici măcar puțin balanța, vei putea merge în Rai. Ce vrei să punem pe celălalt taler?

 – Sunt foarte bogat, a zis negustorul, pășind cu încredere pe cântar. Aduceți tot aurul pe care l-am strâns.

 Cerul s-a umplut cu Îngeri care cărau grămezi peste grămezi de galbeni, însă, oricât de mult puneau pe taler, negustorul nu se ridica de la pământ nici măcar cu un deget.

 – Acesta a fost tot aurul strâns de tine, a zis Îngerul și le-a făcut semn celorlalți Îngeri: Luați-l!

 – Stați! Stați! Trebuie să mai fie o cale!

 Negustorul plângea întins pe taler, ținându-se strâns de el.

 Deodată, s-a auzit un clinchet, apoi încă unul. Negustorul și-a ținut respirația. Părea că talerul pe care stătea se ridicase puțin.

 A urmat al treilea clinchet, al patrulea.

 Milimetru cu milimetru, talerul se ridica.

 Negustorul fixa disperat pământul cu privirea. Încordat, continua să numere fiecare sunet atât de cunoscut al banului de aur care cade peste alt aur.Cinci. Șase.

 Talerul se ridica câte puțin la fiecare clinchet.

 Paisprezece.

 Avea să ajungă în Rai?

 Negustorul a sărit bucuros în picioare.

 – Merg în Rai! Merg în Rai! Ați văzu…

 Fața negustorului s-a schimonosit. În fața cântarului, îmbrăcat în haine albe, strălucitoare, stătea băiatul cu cei mai blânzi ochi pe care îi văzuse vreodată. Avea în mână încă un galben căruia i-a dat drumul alături de ceilalți.

 – Cincisprezece, a șoptit negustorul. Tu?

 Când negustorul s-a trezit era întins pe un pat. Fruntea îi frigea și tot corpul în durea.

 – Unde sunt? a gemut el.

 Capul unui servitor s-a ivit deasupra lui.

 – Acasă. V-au salvat niște beduini. Erați aproape îngropat în nisip și de abia respirați. Ziceați într-una „băiatul… băiatul… cincisprezece…”.

 Negustorului au început să-i curgă lacrimi fierbinți din ochi.

 Din acea zi nu a mai vorbit cu nimeni și a devenit de nerecunoscut. Și-a vândut toate mărfurile pe care le mai avea, iar palatul l-a transformat într-un spital în care oricine venea primea îngrijire și mâncare fără a plăti niciun ban. Mulți oameni, care altfel nu aveau nicio șansă, au fost salvați.

 Iar când cineva avea nevoie de negustor îl putea găsi în mica biserică pe care o construise în curte.

 Veronica Iani

 Sursa: Basilica.

 
 
 
Preluat de pe: Mărturie athonită

Previous articleAdormirea Maicii Domnului, „Paștile verii”
Next articleInima ei cunoaște inima Lui